From the talk:
- The stone age didn't end because we ran out of stones.
- 6 times as much plastic as plankton (in the planetary ocean).
April 27, 2007
Maybe there is hope!
It made me go WOW and optimistic! And I think the video is self explanatory.
From the talk:
From the talk:
Să râzi sau să plângi?
Cel mai interesant este în deschidere, în pasajul serios în care reporterul spune: "asking US locals about the very world their country runs" (în traducere liberă: "întrebând cetăţenii americani despre întreaga lume pe care ţara lor o conduce").
Cu alte cuvinte americanii chiar sunt aroganţi suficient încât faptul că ei ar conduce lumea este de la sine înţeles. Este însă adevărat că fiind în state nu auzi nicăieri nimic despre restul lumii (nici măcar pe siteuri de news), şi percepţia majorităţii este că harta lumii are un super continent pe care scrie America şi pe lângă ea mai e o mică insulă undeva înghesuită într-un colţ pe care scrie: Restul lumii. Infimă şi neglijabilă insulă.
Oricum filmul de mai sus este o extremă, am întâlnit şi americani care aveau habar despre unde este Franţa pe harta lumii şi aşa mai departe. Depinde probabil de zona în care eşti în state şi cu cine vorbeşti. Dar tot am avut impresia că cei pe care i-am întalnit au fost mai degrabă excepţiile...
Cu alte cuvinte americanii chiar sunt aroganţi suficient încât faptul că ei ar conduce lumea este de la sine înţeles. Este însă adevărat că fiind în state nu auzi nicăieri nimic despre restul lumii (nici măcar pe siteuri de news), şi percepţia majorităţii este că harta lumii are un super continent pe care scrie America şi pe lângă ea mai e o mică insulă undeva înghesuită într-un colţ pe care scrie: Restul lumii. Infimă şi neglijabilă insulă.
Oricum filmul de mai sus este o extremă, am întâlnit şi americani care aveau habar despre unde este Franţa pe harta lumii şi aşa mai departe. Depinde probabil de zona în care eşti în state şi cu cine vorbeşti. Dar tot am avut impresia că cei pe care i-am întalnit au fost mai degrabă excepţiile...
April 26, 2007
to write
You! You, the one who reads this! Who are you to ask me to write in such a form so that you can understand? I'm tired now and it's your time to use your brain and understand what I want to say. I did my half: I wrote. Now you do yours: you read.
Lazy people don't even try to understand what they read, they want things to be already digested and plugged directly to their brain. No thinking required!
Lazy people don't even try to understand what they read, they want things to be already digested and plugged directly to their brain. No thinking required!
Munca
Mă distrează. Au ajuns românii să se vaite de "prea multă muncă". Zice-se. Din nefericire cineva a murit la datorie. Dar ia să vedem. În germania, acum câţiva ani un individ moare în timpul serviciului. Pentru că el era primul care ajungea la muncă şi ultimul care pleca, nimeni nu şi-a dat seama pentru câteva zile (nu ore, zile).
Să vorbim despre japonezi sau despre chinezii care fac toate hainele pe care le purtăm şi toate tastele pe care le batem să ardem gazul degeaba pe bloguri? Şi mai trebuie să menţionez că acei chinezi lucrează 16 ore pe zi şi tot nu le ajung banii nici să mănânce!?
Sau să vorbim despre paradisul de pe lumea asta. America. Hai să vă transcriu câteva idei de pe meleagurile celei mai de invidiat tări din lume, acolo unde toată lumea e liberă:
Să mai zic de cei de prin peninsula arabă sau africa? Mai bine delectaţi-vă aici:
La văitat nu ne intrece nimeni însă. Blogurile plâng toate de o problemă apărută peste noapte. Binenţeles că nimic n-o să se schimbe, binenţeles că mâine toţi or să lucreze la fel de mult ca azi.
Dar care e problema de fapt? Pentru mine e foarte simplu. Lucrezi şi dai 300% pentru că vrei să impresionezi, că te-ai angajat prima oară. Apoi pentru că vrei să promovezi, apoi pentru că vrei mai mulţi bani şi dacă ai moaca de căţel cuminte care îşi face tema şi extra, un extra mai extra decât toţi ceilalţi căţei cuminţi crezi că ai mai multe şanse. Dar promovarea nu vine şi în curând uiţi de ce ai început toate asta şi le faci numai pentru ca trebuie, au intrat în obicei şi e ceea ce fac toţi ceilalţi.
Şi apoi dacă se întâmplă să ai 2 zile libere te uiţi la televizor din lipsă de idei. Prieteni nu prea mai ai şi nici nu mai faci... când? Şi după un concediu prea lung (3 zile) te plictiseşti şi vrei înapoi la muncă. De parcă te-ai fi născut muncind din prima şi altceva n-ai făcut niciodată.
Ce e cel mai trist? O persoană a murit de surmenaj fără ca nimeni să îi spună: nu arăţi bine, du-te şi dormi, nu se merită. Cum de a putut ajunge atăt de singură? Unde îi erau prietenii şi familia? Şi cum de colegii de muncă nici măcar nu s-au sinchisit să o întrebe dacă îi e bine sau dacă poate fi ajutată în orice ar fi ce făcea.
Nu i-a luat o noapte să moară de la surmenaj. I-a luat probabil ani. Şi... nu numai că nimeni n-a făcut nimic, cel mai probabil tot ce au făcut a fost să îi ceară mai mult, să pună mai multă presiune, pentru că au văzut că merge.
Dezumanizarea asta la locul de muncă, care devine singurul loc în care sunt persoanele care nu dorm, mă duce înapoi cu gândul la acel neamţ.
Successe profesionale nenumărate vă doresc. Viaţa trece pe lângă muncă, dar asta nu mai contează. Suntem prea multă carne de tun şi prea puţine lucuri de făcut (aparent). Sau este oare că 90% din resursele financiare aparţin unei categorii selecte de 2% din oameni? Probabil că aceia sunt singurii care trăiesc omeneşte, restul se chinuie la muncă să îşi asigure traiul din cel relativ 2% împărţit la 6 miliarde.
Rotiţa din sistem se învârte, curentul se produce, hamsterii aleargă în cuştile lor fericiţi că au ceva de făcut.
Să vorbim despre japonezi sau despre chinezii care fac toate hainele pe care le purtăm şi toate tastele pe care le batem să ardem gazul degeaba pe bloguri? Şi mai trebuie să menţionez că acei chinezi lucrează 16 ore pe zi şi tot nu le ajung banii nici să mănânce!?
Sau să vorbim despre paradisul de pe lumea asta. America. Hai să vă transcriu câteva idei de pe meleagurile celei mai de invidiat tări din lume, acolo unde toată lumea e liberă:
- săptămână de lucru de 60h minim (ţi se spune de la angajare, dacă nu îţi zic nimic înseamna că e şi mai rău).
- la interviu eşti întrebat (în multe locuri) câte zile de concediu medical ţi-ai luat în ultimii ani (pentru a evalua riscurile pe care le aduci)
- concediu 15 zile pe an maxim (asta la companiile cu "principii"), pe care evident nu le poţi lua deodată într-o singură vacanţă.
- concediu de maternitate max 2 săptămâni
şi aşa mai departe. Asta îmi aduce aminte de un coleg de-al meu care a treia zi dupa ce soţia lui a născut era la muncă pentru că de ce să nu vină? Nu avea nimic altceva de făcut. Alegerea lui.
Să mai zic de cei de prin peninsula arabă sau africa? Mai bine delectaţi-vă aici:
La văitat nu ne intrece nimeni însă. Blogurile plâng toate de o problemă apărută peste noapte. Binenţeles că nimic n-o să se schimbe, binenţeles că mâine toţi or să lucreze la fel de mult ca azi.
Dar care e problema de fapt? Pentru mine e foarte simplu. Lucrezi şi dai 300% pentru că vrei să impresionezi, că te-ai angajat prima oară. Apoi pentru că vrei să promovezi, apoi pentru că vrei mai mulţi bani şi dacă ai moaca de căţel cuminte care îşi face tema şi extra, un extra mai extra decât toţi ceilalţi căţei cuminţi crezi că ai mai multe şanse. Dar promovarea nu vine şi în curând uiţi de ce ai început toate asta şi le faci numai pentru ca trebuie, au intrat în obicei şi e ceea ce fac toţi ceilalţi.
Şi apoi dacă se întâmplă să ai 2 zile libere te uiţi la televizor din lipsă de idei. Prieteni nu prea mai ai şi nici nu mai faci... când? Şi după un concediu prea lung (3 zile) te plictiseşti şi vrei înapoi la muncă. De parcă te-ai fi născut muncind din prima şi altceva n-ai făcut niciodată.
Ce e cel mai trist? O persoană a murit de surmenaj fără ca nimeni să îi spună: nu arăţi bine, du-te şi dormi, nu se merită. Cum de a putut ajunge atăt de singură? Unde îi erau prietenii şi familia? Şi cum de colegii de muncă nici măcar nu s-au sinchisit să o întrebe dacă îi e bine sau dacă poate fi ajutată în orice ar fi ce făcea.
Nu i-a luat o noapte să moară de la surmenaj. I-a luat probabil ani. Şi... nu numai că nimeni n-a făcut nimic, cel mai probabil tot ce au făcut a fost să îi ceară mai mult, să pună mai multă presiune, pentru că au văzut că merge.
Dezumanizarea asta la locul de muncă, care devine singurul loc în care sunt persoanele care nu dorm, mă duce înapoi cu gândul la acel neamţ.
Successe profesionale nenumărate vă doresc. Viaţa trece pe lângă muncă, dar asta nu mai contează. Suntem prea multă carne de tun şi prea puţine lucuri de făcut (aparent). Sau este oare că 90% din resursele financiare aparţin unei categorii selecte de 2% din oameni? Probabil că aceia sunt singurii care trăiesc omeneşte, restul se chinuie la muncă să îşi asigure traiul din cel relativ 2% împărţit la 6 miliarde.
Rotiţa din sistem se învârte, curentul se produce, hamsterii aleargă în cuştile lor fericiţi că au ceva de făcut.
April 10, 2007
Behind the glass writing
Sometimes I return to this blog, expecting from myself to write some meaningful thought. Today is one of these times.
I am looking through a glass window at the sun and the nice weather, I hear some birds singing and I can see trees growing leafs. Nevertheless I am behind a glass from all these beauties in front of a so called keyboard device.
Where do I want to be? I want to be out there, growing with the leafs. Why am I not? I don't even know myself. I could enumerate plenty of reasons, and they would all sound like a blackmail. I am behind the glass because I want a social secured life, but all I am given is the security of a life behind the glass.
I don't think I can use such electronic devices to write. Actually, I don't write. Writing is just a way to share your inner art and it is almost always a post-climax ritual. Like the after-sex cigar.
Inspiration went through you, in every little corner of your mind, in and out, you felt everything, you met the muse. Afterwards you are tired and happy and not in the mood for writing. Sometimes you force yourself to, even though you know that by doing so that sweet feeling of having met the muse will vanish much faster.
I don't write... I dream, I see, I feel, I create, I hope, I despair. And I need to be on the other side of the glass to do all that. And on that side keyboards don't work.
I need pen and paper. Pen and paper slow my writing down, leaving plenty of time for inspiration.
I am looking through a glass window at the sun and the nice weather, I hear some birds singing and I can see trees growing leafs. Nevertheless I am behind a glass from all these beauties in front of a so called keyboard device.
Where do I want to be? I want to be out there, growing with the leafs. Why am I not? I don't even know myself. I could enumerate plenty of reasons, and they would all sound like a blackmail. I am behind the glass because I want a social secured life, but all I am given is the security of a life behind the glass.
I don't think I can use such electronic devices to write. Actually, I don't write. Writing is just a way to share your inner art and it is almost always a post-climax ritual. Like the after-sex cigar.
Inspiration went through you, in every little corner of your mind, in and out, you felt everything, you met the muse. Afterwards you are tired and happy and not in the mood for writing. Sometimes you force yourself to, even though you know that by doing so that sweet feeling of having met the muse will vanish much faster.
I don't write... I dream, I see, I feel, I create, I hope, I despair. And I need to be on the other side of the glass to do all that. And on that side keyboards don't work.
I need pen and paper. Pen and paper slow my writing down, leaving plenty of time for inspiration.
March 28, 2007
România
Am fost pe acasă şi mi-a plăcut să îmi vad din prieteni şi familie. Vizita a fost scurtă şi scopul a fost reînoirea paşaportului.
Şi câteva gânduri din jurnalul de călătorie:
Şi câteva gânduri din jurnalul de călătorie:
- o mizerie cruntă, tot drumul de la Bucureşti până la Braşov
- românii sunt în stare să cureţe foarte bine şi profesional străzi şi toalete, sau să culeagă căpşuni de dimineaţa până seara pe meleaguri străine, dar la ei acasă nu, la ei acasă aruncă pungi şi bidoane pe marginea căii ferate
- eram vreo 10 oameni în vagonul săgetei CFR, din care cel puţin 5 s-au întins să pună "ceva" în poşeta controlorului, care întâmplător avea ceva de căutat prin poşeta lui în momentul în care se apropia de ... unii. Pe când estimaţi voi că săgeata o să fie închisă din ineficienţă financiară şi respectivul controlor şomer?
- Braşovul e un şantier gigantic.
- nu m-am dus pe deal, avertizat că ce o să găsesc acolo nu mai e natură ci groapă de gunoi. Cum am văzut destule gunoaie, am evitat să merg.
- oameni trişti, lipsiţi de perspective.
- dar... e acasă
March 27, 2007
Am asistat la facerea Artei
Loreena McKennitt a fost în Zurich. Concertul a fost unic. Nu a fost doar vocea Loreenei care, cum bine spune și ea "vocea este instrumentul muzical ultim", a fost o combinație unică de mari artiști toți laolaltă pe aceeași scenă, toți facând artă într-un mod unic, fiecare la instrumentul său, combinându-se în ceva mult mai măreț decât suma lor.
Altfel spus, cred că a fost printre singurele ocazii de până acum din viața mea în care am asistat la facerea artei. Nu cu transpirație, nu cu chinurile facerii, nu cu sila ci frumos, pur, simplu, ca și când venea totul de la sine. Nu știu cine, mare poet spunea că "arta este 99% transpirație și 1% inspirație". Ideea mi-a repugnat întotdeauna, arta care s-a chinuit în 99% transpirație să iasă poartă cicatricile nașterii grele toată viața ei. Nu și la Loreena. Vocea e vocea ei naturală, nu îi vezi muschii gâtului încordându-se când cântă, nu îi vezi fața chinuindu-se să vocalizeze, totul vine de la sine, cântă cu zâmbetul pe buze, ca și când cântatul e cel mai natural lucru pe care ea îl face.
Și la fel toți artiștii care au acompaniat-o. Cântau și râdeau, cântau și simțeau, cântau și erau ei simpli, uimitor de naturali. Nu mai am cuvinte...
Altfel spus, cred că a fost printre singurele ocazii de până acum din viața mea în care am asistat la facerea artei. Nu cu transpirație, nu cu chinurile facerii, nu cu sila ci frumos, pur, simplu, ca și când venea totul de la sine. Nu știu cine, mare poet spunea că "arta este 99% transpirație și 1% inspirație". Ideea mi-a repugnat întotdeauna, arta care s-a chinuit în 99% transpirație să iasă poartă cicatricile nașterii grele toată viața ei. Nu și la Loreena. Vocea e vocea ei naturală, nu îi vezi muschii gâtului încordându-se când cântă, nu îi vezi fața chinuindu-se să vocalizeze, totul vine de la sine, cântă cu zâmbetul pe buze, ca și când cântatul e cel mai natural lucru pe care ea îl face.
Și la fel toți artiștii care au acompaniat-o. Cântau și râdeau, cântau și simțeau, cântau și erau ei simpli, uimitor de naturali. Nu mai am cuvinte...
March 26, 2007
March 18, 2007
Ghețurile permanente din Titlis, Elvetia
O altă minune Elvețiană, și e cam oficial: Îmi place Elveția! Chiar mult. :-)
În Engelberg, care e undeva în centrul Elveției, pe la vreo 3000 de metrii este gheață permanentă. Încă mai este, deși ghețarul s-a retras mai mult de jumătate din cât era in 1970. Este o minune.
Chiar mă gândeam că nu prea am văzut eu minuni facute de mâna omului, dar am văzut minuni naturale pe cale de dispariție de mâna omului. Dar asta pentru alte cugetări, acum să vă povestesc despre ghețar.
Ghețarul din Titlis are 30m grosime și curge la vale cu 15m pe an. Practic este un ghețar ce se formează și curge la vale non-stop. Din 10m de zăpadă căzută în vârful muntelui, se formează cam un metru de ghețar.
Elvețienii au săpat în gheață o peșteră ca să îl poți vizita pe dinăuntru. Este uimitor să vezi gheața de dinăuntru. Aspecte interesante despre culoarea gheții:
Eh și iată că am ajuns și la peste 3mii de metrii! Drumul a fost cam așa:
Poze și film:
În Engelberg, care e undeva în centrul Elveției, pe la vreo 3000 de metrii este gheață permanentă. Încă mai este, deși ghețarul s-a retras mai mult de jumătate din cât era in 1970. Este o minune.
Chiar mă gândeam că nu prea am văzut eu minuni facute de mâna omului, dar am văzut minuni naturale pe cale de dispariție de mâna omului. Dar asta pentru alte cugetări, acum să vă povestesc despre ghețar.
Ghețarul din Titlis are 30m grosime și curge la vale cu 15m pe an. Practic este un ghețar ce se formează și curge la vale non-stop. Din 10m de zăpadă căzută în vârful muntelui, se formează cam un metru de ghețar.
Elvețienii au săpat în gheață o peșteră ca să îl poți vizita pe dinăuntru. Este uimitor să vezi gheața de dinăuntru. Aspecte interesante despre culoarea gheții:
- gheața este de un albastru curat doar dacă gheața este pură si compactă.
- este albă dacă a prins multe bule de aer în interior
- este galbenă! sau are straturi galbene dacă face parte din stratul de zapadă din anii în care vântul a fost suficient de puternic să aducă nisip din Sahara!!!
Eh și iată că am ajuns și la peste 3mii de metrii! Drumul a fost cam așa:
- tren din Zuerich până în Luzern. (~500m alt.)
- tren din Luzern până în Engelberg, un tren incredibil care urcă o pantă de ~40°. (~1000m alt.)
- în Engelberg suntem practic la baza muntelui, și urcăm cu gondola până la 1800m și apoi cu cabina până la 3040m. Deci practic urci deodată 2000m diferență de nivel, și vreau să zic că deja se simte, chiar când am ajuns am urcat niște scări și... după câteva trepte mă simțeam super obosit și aproape m-a luat cu amețeli așa că am făcut un popas :-)
Poze și film:
|
March 13, 2007
Vizită la cascadele Rinului
...care sunt cele mai mari cascade din Europa și care sunt aci în Elveția la o aruncătură de băț de Zurich. Este... impresionant!Mi-a plăcut foarte mult. Adică ne-a plăcut tuturor celor implicați foarte mult :-) Ce să mai zic, decât că pozele și filmul de mai jos reflectă în mică parte cât de imensă e cascada și cât debit de apă are. Te face să te simți mic, mic.
Poze și film:
|
Subscribe to:
Posts (Atom)