S-a născut odată. Şi îl chema Univers. La naşterea lui tot vidul a plâns. Tot se făcu punct. Tot prinse formă. Tot se făcu Nimic.
Un punct. Un punct ce desparte binele de rău. Prima fisură s-a produs. Tot se anulează, Tot devine bine şi rău, Tot devine întuneric şi lumină, Tot devine spaţiu şi nespaţiu, Tot devine timp şi netimp, Tot devine Nimic, Tot e Punct.
Dar în punct se naşte punct. Şi în punct se naşte punct şi punct şi punct şi alt punct. Punct în punct, Tot în Tot, Nimic în Tot. Într-unul din puncte, într-unul din Tot născându-se punct în punct, în punct se naşte Om. Şi Om creşte, şi Om se însoară, şi Om desoperă Tot, şi Om descoperă Nimic. Şi Om numeşte Dumnezeu şi Satan. Satan alungat de Tot, căci Tot trebuie să nască Tot în Nimic.
Şi în vis Dumnezeu visa că visează. Şi în vis Nimic visa că visează, şi cu visu-i ajunse Acolo unde Nimic nu mai era. Şi Acolo era frumos, era frumosul din urât, yinul din yang, moartea din viaţă.
Şi Dumnezeu vrea să moară. Tot îl cucereşte. Tot îl copleşeşte şi Dumnezeu cade în visul din visul din vis. Şi Om moare şi se naşte, până când, deodată Om se naşte şi moare. Şi Nimic creşte şi Tot dispare, Nimic devine Tot.
Punctul din punct dispare, pentru că Dumnezeu moare, pentru că moartea din viaţă s-a dus, pentru că Tot este viu. Şi linişte în Punct, linişte dincolo de Punct. Dumnezeu visează că visează că se trezeşte. Şi Om se naşte.
Om simte.
Aruncă o privire în jur şi vede punctul cum se stinge. Şi Om se roagă la Om să-l cruţe, dar Om omoară Om. Nimic se întoarce, viaţa moare. Negrul din yin devine alb şi binele e răul din nou. Dumnezeu învinge şi totul devine Punct.
Şi în punct se naşte punct... Iar Om (şi-)a pierdut urma.
