November 3, 2001

Cuvântul LUI

EL

Într-o dimineaţă, când nu mi s-a mai deschis pixul am inceput sa scriu. şi atât de mult scriam, da' atât de bine... ce păcat că nu aveam alt pix. Poate aş fi scris ceva mai prost. Dar asta de unde o veni? Sa fie egoismul pixului care nu se deschide? Ei deja sunt două întrebări, şi întrebarea strică. Întrebarea cere răspuns, răspunsul cere să se nască şi cine oare mai vrea să treacă prin chinurile naşterii? Uite încă una. No că ţi le las ţie. Dacă vrei naşte tu!

Dar pixul ăsta e deştept. Atunci când pixul nu se deschide, scriu cel mai bine, pentru că nu mai citesc ce-am scris. În cele din urmă pixul e oglinda artistului. Asta doar daca cel ce-l foloseşte este artist. Uite aici aş fi putut să zic: "Asta doar dacă cel ce-l foloseşte este în slujba artei." şi nu suna mai bine?! Da... ne place să ne ascundem dupa lucruri ce nu există. Hmm... eu cred ca progresul trebuie sa ducă la stârpirea cuvântului. Păi uite aşa: cu cât foloseşti mai multe cuvinte pentru a exprima ceva, cu atât gândeşti mai puţin. şi în cele din urmă exprimarea se va face către cineva, cum se face acum către tine, cititorul meu. şi tu nu vei mai înţelege, dacă pixul scrie prea mult, adică nici măcar un gând... un gând nu mai ajunge la tine într-un noian de cuvinte.

Uite! eu prefer cuvinte puţine, gânduri multe. Au mai fost unii aşa, iar unora le e lene să gândească mult şi se mulţumesc cu puţin. Hai să vezi ce am scris într-o noapte... vii? Am scris în somn şi binenţeles că pixul nu era acolo... te mai întrebi încă?

Iar eu în lumea mea rămân,
Nemuritor de rece.

ştii cine a zis asta, nu? Ei da! mintea mea văzu multe şi alte multe gânduri în schimbarea unei singure prepoziţii. şi daca aş scrie tot "Luceafărul" la loc şi dacă aş schimba doar prepoziţia asta, ar fi original? Ar fi o noua operă de artă? Tu ce zici? Oare schilodul ăsta de cuvânt nu schimbă totul? Nu face o altă poezie?

Hai să facem o convenţie... cuvintele care nu prea sunt cuvinte să le numim supracuvinte. Bine putea fi şi subcuvinte, dar depinde de starea autorului. În dimineaţa asta sunt optimist, poate că pixul nu se va mai deschide niciodată.

şi acum dăm un exemplu de supracuvânt: "de". Auzi un "de" pe stradă, presupunând că sunt străzi aici unde m-ai adus tu. Ei, şi ce zici? Nu-ţi trece nimic prin cap... păcat, înseamnă că ai dormit încă o viaţă şi lumea îşi văzu de treabă, trecând nepăsătoare pe lângă tine. Zici tu: "de ce?". Ehe, atunci filosof fă-te că altfel durerea te va ucide în cele din urmă. Să ştie el la toate cauza. Zici "de cine?". Fă pe şeful şi peste tot vezi dependenţe. Las că-i bine, că şi tu depinzi... binenţeles ca oricine depinde. Altfel nu se poate, obişnuieşte-te! Ehe, stai ca mai sunt cazuri. Uite poate te-ai gândit "de când?" şi atunci trecutul te apasă, aşa l-ai azvârli cât colo, dar nu mai ai nimic altceva... Las că înainte tot trecutul e! şi să nu uităm "de unde?" Aici e ceva putred la mijloc. Cineva a făcut asta de undeva şi nu ştii tu locul. Că de l-ai ştii... poate te-ai duce şi tu pe acolo.

Ei uite câte pot fi... şi asta nu-i nimic. Ia gândeşte-te tu dacă ai mai lua un supracuvânt: "la". "La ce te gândeşti? Ha?". Hai să-ţi ajut mintea obosită:"de la cine?". şi uite-aşa aş vorbi numai cu supracuvinte, ca să nu mai inţeleagă lumea nimic sau să înţeleagă totul.

Ei, zici tu că eşti caz fericit. Da ce-o fi cu ăia care le întreabă pe toate? Săracii cât de singuri trebuie să fie ca să audă lumea toată dintr-un supracuvânt.

Ce zici, să mai încerc să deschid pixul?

Uite aşa porneşte un tratat. Tratat ce tratează supracuvântul. Supracuvântul să fie doar cuvânt? Te las pe tine să îmi zici. Nici o problemă, fii sigur că te voi auzi. Căci toţi suntem îngrămădiţi într-un singur loc... la mine în cap. şi trecem aşa din cap în cap. Doar capul se schimbă, că îmbulzeala e aceeaşi. Dar oare îmbulzeala asta a primit un supracuvânt să o descrie? Uite că p-ăsta nu l-am găsit. E de bine... că oricum nu aveam cu ce-l scrie. şi uite că totuşi ar fi fost mai bine decât să-l zic cuiva. Ce ar fi fost mai bine? Să-l scriu, binenţeles. Dacă-l zic cuiva, poate să mă întrebe ce înseamnă. şi eu o să stau să îi explic. şi supracuvântul o să decadă... ca un îngeraş de porţelan care se sparge. şi ghici ce? Pe mine o să mă doară! Nu pe EL, îngeraşul. EL nu ştie.

EL îşi trăieşte condiţia mai departe. Dar eu ştiam cine era EL. şi atunci de ce să-L mai zic. Lasă-L acolo îngeraş, că mi-e mai bine mie!

Da' şi dacă îl scriu cu pixul e rău. Că na... e ca şi când îmi iau îngeraşul şi îl pun într-un muzeu. şi se uită unii la EL şi trec mai departe. Dar unul se va opri şi ÎL va vedea, şi atunci va păţi ca mine: Să-l zică? Să-l scrie?... aşa că dacă îl scriu, e ca şi când ţi-aş pasa ţie problema mea. Ei ăsta nu-i stilul meu. Deci mai bine că nu-mi scrie pixul. ÎL ţin numai pentru mine. Nici nu-L scriu, nici nu-L zic ci ÎL traiesc în lumile mele. Poţi veni şi tu... dar e departe şi nu ştiu cum să îţi explic drumul. Oricum a trecut mult timp de când nu a mai fost nimeni pe acolo. Da' nu-i nimic, pentru că stă EL acolo, tot timpul. Cred că şi lui îi place. Dar nu mai pot să zic sigur... pentru că EL nu vorbeşte. Iar eu nu întreb, că vreau să-L ştiu aşa cum ÎL ştiu. Nu vreau să-L cunosc aşa cum e. Cine ştie, poate se va arunca singur şi se va sparge!!!

Aşa că nu pot să-l zic, nu pot să-L scriu, nu pot să-L gândesc. Tu ce zici, există?

EU

Ei ce credeai? că nu voi reuşi să deschid pixul niciodată? Te-ai înşelat... eu sunt genul de om care nu renunţă...

03.11.2001
Sighişoara

Note: Prima mea scriere, care-mi place! Îmi dau seama că dacă aş tăcea acum, aş fi o voce pierdută... şi nimeni nu plânge, iar eu aud vocea sânzienelor.