Trebuie să creşti mare ca să îţi dai seama cât de mic eşti. Viaţa-ţi măruntă, pierdută în lume, în miliarde de vieţi, îţi aduce aminte cât de insignifiant eşti. Şi cu toate astea un singur lucru se poartă: bătălia pentru insignifianţă.
Tu eşti mai puţin insignifiant decât mine. Eu sunt mai puţin insignifiant decât tine. Şi cu toţii suntem o adunătura de 0. Poate că lumea ar sta să dea semn fiecărui, poate că viaţa ar vrea să prindă un drum, dar tot timpul se izbeşte de drumul ce deja i se aşterne înainte. Nu poate să treaca pe langă. Nu ştie să zboare. Iar Visul moare.
Mic să fii, căci nu ştii ce e insignifianţa. Mare să ajungi pentru că te vor invăţa cu toţii. Lumea este altruista. Împarte cu tine toate necazurile ei. Fără ascunzişuri. Fără ocolişuri. Ba chiar te învaţă cum să le ai şi tu, aceste necazuri. Te înalţă şi te coboară. Te învârte şi te ameţeşte. Te umple de speranţă. Iar in cele din urmă te omoară.
Dar nu te poate omorî din prima. Trebuie să lupte cu viaţa din tine. Trebuie să te înveţe ce e moartea. Căci altfel cum ai putea să o respecţi? Cum ai putea să îi urmezi reţeta? Toate la timpul lor!
Prima zi pe lumea asta e primul pas din lungul drum al morţii. Să te uiţi în jur, să vezi verdeaţa şi să ignori totul... e o binecuvântare. O binecuvântare cu care, unii, cei asemeni mie, nu ne naştem. Şi atunci procesul se accelerează, pentru cei ce nu înţeleg de ce să nu te bucuri de moartea perpetuă. Lumea nu te lasă.
Şi apoi, din când în când... plictisiţi de drum, cu toţii ajungem. Şi când am ajuns, nu mai e nimic din ce-a fost. Pe lângă noi, din noi, nu a mai rămas nimic din încărcătura originală. Ne-am chinuit prea mult să o protejăm. Ne-a fost milă de alţii şi le-am dat şi lor, din ce mai aveam. Ne-am hrănit noi înşişi din viaţa cu care ne-am născut, pentru ca la final, pentru ca atunci când tot ce contează este să mai ai puţină viaţă în tine, să te apuci să cauţi din ce-a fost ce-a mai rămas. Să umblii prin buzunarele goale... pentru că acum, când eşti în capăt de drum, tot ce îţi mai poţi dori este să dai. Să dai altora ce n-ai avut tu! Să dai mai departe moştenirea ta. Trist. Pentru ca tot ce vei reuşi să dai, va fi frica şi deznădejdea... e tot ce mai ai!
Urcă la vale şi coboară în deal, toate se schimbă şi tu eşti în van. Să fii pentru tine e de pomană. Să fii pentru alţii e de prisos. Tu eşti aici pentru drumul ce-l ţintuieşti cu capul plecat. Tu eşti aici pentru încărcătura la care renunţi în fiecare zi. Tu esti aici pentru că ţi-e frică să fii în altă parte. Tu nu ştii să fii nicăieri, dar eşti aici. Şi atunci de ce să fii în altă parte? Nu va venit timpul!
Blândeţea este golirea sacului. Iubirea este furtul din sacul altor persoane. Dar cu toate astea, oare nu merită surpriza, atunci când vezi că ţi se dă o pâine, ce cândva, demult fusese în sacul tău? Atunci când ceea ce ai dat... a ajuns din nou la tine? Atunci când viaţa te ajunge din urmă? Atunci când moartea pare să moară? Oare merită abătut drumul, când scopul tău aici e însăşi parcurgerea? Oare merită să îţi tot spui că viaţa vine din urmă şi de vei merge mai agale te va ajunge? Oare merită să aştepţi timpul din urmă? Toate la timpul lor!
Căci viaţa nu ţi-a fost dată ca să o trăiesti. Ci ca să o parcurgi. Dar nimeni nu te obligă să faci drumul singur. Unii se inţeleg bine cu însuşi drumul ca tovarăş. Pietrele au de spus multe. Pietrele sunt deranjate de înaintaşii tăi. Pietrele sunt singurul lucru din drum. Iar tu, poti să iei drumul cu tine.
Şi apoi nu-i aşa că se merită să lungim drumul? Nu-i aşa că se merită să poposeşti în mijlocul lui? Nu-i aşa că frumos e să le stai altora în cale? Pentru că atunci, poate atunci, cineva trecând pe drum, va ridica privirea să se uite la tine. Şi poate atunci sacul tău va parea suficient de plin, ca sa merite efortul să se aplece pentru a-ţi cere o pâine.
Dă-i şi nu uita a-i spune: Toate la timpul lor!
