Şi în divina apă,
sclipiri se scaldă.
Amintirea-i reflectă un soi de lumină,
ce nu mai există.
Showing posts with label română. Show all posts
Showing posts with label română. Show all posts
June 18, 2004
February 19, 2004
Picură apă prin mine!
O moleculă de apă plutea liniştită într-o mare de calm. M-am îndepărtat. Am mai văzut o moleculă. M-am bucurat. Molecula nu plutea singură.
Dar iată! Încă o moleculă de apă. Şi încă una, şi încă una. Un dans de molecule de apă. Veselia le pare a fi mare. Au nevoie una de alta, şi dansează împreună.
Câteva molecule de apă într-un ocean. Două mii de ani îi luă moleculei mele să îşi facă suficient curaj să zboare. Dar a venit vremea. Şi m-am întors la molecula mea. Acum e doar ea. Însă ceva e altfel. Molecula mea nu mai dansează, ci brusc a luat-o drept în sus.
Căldura euforiei o ridică. E liberă şi călătoreşte.
Dar drumul îi e pustiu, dansul îl ştia bine, dansul era acasă. Şi se opreşte. Dar uite! O altă moleculă de apă. Şi încă o moleculă de apă, şi ceva mai departe încă una. Şi dansează. Dar parcă dansul e altul.
Câteva molecule de apă într-un nor. Euforia plecării se transformă în răceala regretului de acasă. Dansul norului nu este dansul moleculei mele. Singurătatea e apăsătoare.
Şi totuşi molecula mea nu e singură. Odată cu ea, sau poate mai devreme, sau poate ceva mai târziu, alte molecule prinseră curajul zborului. Durerea le aduce aproape. Moleculele vor să simtă, să fie alături. Una, două, trei, o mie de puzderii de molecule într-un strop de gheaţă. Într-un nor.
Când puzderia fu suficientă şi dorul de casă pe măsură, molecula mea făcu o încercare: "Oare mai ştiu dansul copilăriei?" Şi acum era o picătură de ploaie. Pentru o vreme totul fuse ca şi acasă. A crede nu-i putea. Erezia să fie oare vina brutalei desprinderi de picătura de ploaie?
Forţată să-şi arate dansul în arene subpământene acum. Multe molecule străine apărură. Şi toate vrând ceva. Şi toate încercând să îi spună: "tu nu eşti pentru dans, tu nu eşti apă. Mai bine ai sta. Tu eşti ca noi, nu te mai păcăli singură!" Şi o vreme, molecula speriată încremeni ca pământul. Deveni ceea ce i se ceruse. Acceptă ceea ce era normalul.
Dar ea, nu putea fi.
În aceste lumi, uitându-şi originea, pierzându-şi speranţa, uitând chiar şi dansul, acceptându-şi noua condiţie, vorbind ca pământul, fiind ca pământul întâlni o altă moleculă de apă. Una grăbită, una ce fără prea multe discuţii o prinse de mână şi o luă cu ea.
Nu avu timp să se dumirească şi zări letargică surată. Cu gândul că face un bine, văzând că ea îşi este sieşi surată, se diferenţiază de resul, o apucă de mână pe zărita moleculă, strâns! Acum văd un tren de molecule de apă. Ce urcă rapid, călătoreşte prin capilarele unui copac.
Destinaţia trenului nu fuse cunoscută pasagerilor, dar până să îşi dea seama că solidaritatea celor puţini şi diferiţi îi ducea într-un lagăr, euforia revenise. Căldura intrase în sufletul moleculei mele, încă odată. Şi simte.
Dar ajunsă în frunză, ciudate combinaţii de forţe intense, neînţelese nici astăzi moleculei mele, încearcă să o disece. Unii aveau nevoie de ea, alţii aveau nevoie de ea. Apoi se deciseră la un compromis. De fapt, nu aveau nevoie de ea toată, puteau s-o împartă. Înainte ca planul mortal să se pună în faptă, o frunză ofilită îşi parcurge drumul către sol. Veni iarna.
Molecula descoperi în ea o sete incredibilă de tăcere. Nemaiîntalnit se pare, incredibila sete de tăcere se combină cu o altă nevoie: arta. Da. Molecula mea decise că e timpul să se exprime artistic. Viaţa îi fuse plină. Călătoria lungă. Şi pentru câteva săptămâni molecula mea, alături de multe altele în aceeaşi forţă de expresie... încremeni.
Şi dacă ar fi văzut ea de câtă artă era în cristalul de gheaţă din care era parte, ar fi rămas aşa, înmărmurită pentru întotdeauna. Frumos se născuse. Dar poate că ştia, poate că asta o ţinea nemişcată. Să îi fi spus ceilalţi? Să-şi fi văzut reflexia în ochii mei?
Şi pentru un timp arta i-a uitat durerea. Speranţa încolţi iarăşi în sufletul ei. Zvonuri începură să circule. Oceanul pare-se a fi aproape. Zarva creştea, căldura odată cu ea şi dusă de mulţime, molecula mea lua parte la formarea unei cascade.
Apoi alunecă. Încet peste un bolovan. Apoi repede, peste un fir de nisip. Apoi deranja de la locul lui un firicel de aur. Îi plăcu acea sclipire şi o traduse mai departe în aer. Apoi drumul continuă. Continuă.
Cobora muntele acum.
Călătoria fuse lungă şi plicticoasă. Firele de aur o lăsau rece acum, flacăra revoluţionară se stingea. Nu mai era vremea exprimărilor artistice. Nu. Molecula învăţase că arta nu o ajută cu nimic. Aşa că încetini drumul. Uită încă o dată de sieşi, căzând parcă într-o comă cu ochii deschişi.
Se făcu uşoară. Se ridică la suprafaţă şi ajunse, dumnezeu ştie cum, pe limba unui câine. Soarta părea a fi împotriva însei sale esenţe. Molecula îşi pierduse voinţa.
Fură nenumărate alte discuţii. Cum s-o împartă? Cum s-o uzeze mai bine? Ba chiar odată fuse forţat parte dintr-un lung şi complicat şir de carboni. Molecula mea de apă făcea cunoştinţă cu moleculele organice. Iar. Ori aceste molecule aveau un alt nivel de cultură. Nu ca pământul. Ba chiar, auzise ea, în componenţa lor intrau multe alte părţi de apă, repetate. Da, da. Cu singuranţă molecula organică era expresia supremei inteligenţe moleculare. Însă spre surprinderea tuturor, câinele decise să le elimine pe amândouă.
Şi apoi urmă o baltă tuciurie. Un spic de grâu. Un alt câine. Urmat de o tentativă de evadare. Un alt nor. Un alt strop. Şi din câte îşi mai aminteşte acum, ajunse să cunoască sarea într-o mare.
Ciuat lucru i se părea, acum că totul seamănă cu ceva ce trăise într-o viaţă anterioară. Parcă recunoştea din când în când câte o faţă pe stradă. Dar nu avea cum, nu mai fusese niciodată acolo. Era o lume nouă, la fel de veche ca oricare. Şi molecula mea, ca de obicei de altfel, nu mai avea stare. Şi voi să uite de celelalte molecule, de molecule, de sensul unei molecule, de Ea.
Şi se afundă într-o dorinţă teribilă de eliberare, se afundă în cele mai adânci abisuri. Şi uită. O aşteaptă doua mii de ani de renaştere.
O moleculă tocmai îşi face curaj. Se opreşte din dans şi îşi începe zborul. Un nor, o picătură, pământ, copac, frunză, zbor, cristal, pârâu, râu, câine, iarbă, baltă, spic, câine, iar nor, iar picătură... toate aveau acum în comun: O MOLECULĂ.
Apă...
Dacă timpul ar curge după voinţa mea, atunci pentru o perioadă, voinţa mea ar vrea un timp încet. Atât de încet încât apa ar fi solidă. Apa care nu mai curge, apa care are formă proprie. Oare acea apă e tot apă? Însuşi timpul apă.
Şi totuşi, expresia ultimă a solidului e apa. Singura evidenţă a combinării contrariilor. Apa ce nu are formă. Apa ce are toate formele-şi. Cum decise apa să existe şi să nu, în acelaşi timp? Este, în fapt, o lipsă de decizie. Apei îi place să joace. Apei îi plac toate formele. Apei nu-i place nici o formă. Apa se mulează. Apa curge. Două treimi apă.
Un copac, un câine, un om, un fir de iarbă, un ocean planetar. Două treimi apă. Apa alege să se combine cu o treime altceva, dând viaţă. Divinul însuşi e două treimi. Omul e a treia.
Un copil se joacă în apă. Nu. Nu e ud pe dinafară. E ud pe dinăuntru. E două treimi ud. Copilul se joacă cu o himeră. Un lac. O oglindă. O imagine a unui copil jucându-se cu un copil. Apă!
Trece prin gămălia celui mai mic ac. Se alătură în picături. Se prelinge în forme concave pe pereţi de eprubete. Respinge forme. Se combină în sfinte doitreimi. Creează lumi. Există în orice există.
Sunt un vis de apă vie,
Sunt. Şi or să mai fie!
Dar iată! Încă o moleculă de apă. Şi încă una, şi încă una. Un dans de molecule de apă. Veselia le pare a fi mare. Au nevoie una de alta, şi dansează împreună.
Câteva molecule de apă într-un ocean. Două mii de ani îi luă moleculei mele să îşi facă suficient curaj să zboare. Dar a venit vremea. Şi m-am întors la molecula mea. Acum e doar ea. Însă ceva e altfel. Molecula mea nu mai dansează, ci brusc a luat-o drept în sus.
Căldura euforiei o ridică. E liberă şi călătoreşte.
Dar drumul îi e pustiu, dansul îl ştia bine, dansul era acasă. Şi se opreşte. Dar uite! O altă moleculă de apă. Şi încă o moleculă de apă, şi ceva mai departe încă una. Şi dansează. Dar parcă dansul e altul.
Câteva molecule de apă într-un nor. Euforia plecării se transformă în răceala regretului de acasă. Dansul norului nu este dansul moleculei mele. Singurătatea e apăsătoare.
Şi totuşi molecula mea nu e singură. Odată cu ea, sau poate mai devreme, sau poate ceva mai târziu, alte molecule prinseră curajul zborului. Durerea le aduce aproape. Moleculele vor să simtă, să fie alături. Una, două, trei, o mie de puzderii de molecule într-un strop de gheaţă. Într-un nor.
Când puzderia fu suficientă şi dorul de casă pe măsură, molecula mea făcu o încercare: "Oare mai ştiu dansul copilăriei?" Şi acum era o picătură de ploaie. Pentru o vreme totul fuse ca şi acasă. A crede nu-i putea. Erezia să fie oare vina brutalei desprinderi de picătura de ploaie?
Forţată să-şi arate dansul în arene subpământene acum. Multe molecule străine apărură. Şi toate vrând ceva. Şi toate încercând să îi spună: "tu nu eşti pentru dans, tu nu eşti apă. Mai bine ai sta. Tu eşti ca noi, nu te mai păcăli singură!" Şi o vreme, molecula speriată încremeni ca pământul. Deveni ceea ce i se ceruse. Acceptă ceea ce era normalul.
Dar ea, nu putea fi.
În aceste lumi, uitându-şi originea, pierzându-şi speranţa, uitând chiar şi dansul, acceptându-şi noua condiţie, vorbind ca pământul, fiind ca pământul întâlni o altă moleculă de apă. Una grăbită, una ce fără prea multe discuţii o prinse de mână şi o luă cu ea.
Nu avu timp să se dumirească şi zări letargică surată. Cu gândul că face un bine, văzând că ea îşi este sieşi surată, se diferenţiază de resul, o apucă de mână pe zărita moleculă, strâns! Acum văd un tren de molecule de apă. Ce urcă rapid, călătoreşte prin capilarele unui copac.
Destinaţia trenului nu fuse cunoscută pasagerilor, dar până să îşi dea seama că solidaritatea celor puţini şi diferiţi îi ducea într-un lagăr, euforia revenise. Căldura intrase în sufletul moleculei mele, încă odată. Şi simte.
Dar ajunsă în frunză, ciudate combinaţii de forţe intense, neînţelese nici astăzi moleculei mele, încearcă să o disece. Unii aveau nevoie de ea, alţii aveau nevoie de ea. Apoi se deciseră la un compromis. De fapt, nu aveau nevoie de ea toată, puteau s-o împartă. Înainte ca planul mortal să se pună în faptă, o frunză ofilită îşi parcurge drumul către sol. Veni iarna.
Molecula descoperi în ea o sete incredibilă de tăcere. Nemaiîntalnit se pare, incredibila sete de tăcere se combină cu o altă nevoie: arta. Da. Molecula mea decise că e timpul să se exprime artistic. Viaţa îi fuse plină. Călătoria lungă. Şi pentru câteva săptămâni molecula mea, alături de multe altele în aceeaşi forţă de expresie... încremeni.
Şi dacă ar fi văzut ea de câtă artă era în cristalul de gheaţă din care era parte, ar fi rămas aşa, înmărmurită pentru întotdeauna. Frumos se născuse. Dar poate că ştia, poate că asta o ţinea nemişcată. Să îi fi spus ceilalţi? Să-şi fi văzut reflexia în ochii mei?
Şi pentru un timp arta i-a uitat durerea. Speranţa încolţi iarăşi în sufletul ei. Zvonuri începură să circule. Oceanul pare-se a fi aproape. Zarva creştea, căldura odată cu ea şi dusă de mulţime, molecula mea lua parte la formarea unei cascade.
Apoi alunecă. Încet peste un bolovan. Apoi repede, peste un fir de nisip. Apoi deranja de la locul lui un firicel de aur. Îi plăcu acea sclipire şi o traduse mai departe în aer. Apoi drumul continuă. Continuă.
Cobora muntele acum.
Călătoria fuse lungă şi plicticoasă. Firele de aur o lăsau rece acum, flacăra revoluţionară se stingea. Nu mai era vremea exprimărilor artistice. Nu. Molecula învăţase că arta nu o ajută cu nimic. Aşa că încetini drumul. Uită încă o dată de sieşi, căzând parcă într-o comă cu ochii deschişi.
Se făcu uşoară. Se ridică la suprafaţă şi ajunse, dumnezeu ştie cum, pe limba unui câine. Soarta părea a fi împotriva însei sale esenţe. Molecula îşi pierduse voinţa.
Fură nenumărate alte discuţii. Cum s-o împartă? Cum s-o uzeze mai bine? Ba chiar odată fuse forţat parte dintr-un lung şi complicat şir de carboni. Molecula mea de apă făcea cunoştinţă cu moleculele organice. Iar. Ori aceste molecule aveau un alt nivel de cultură. Nu ca pământul. Ba chiar, auzise ea, în componenţa lor intrau multe alte părţi de apă, repetate. Da, da. Cu singuranţă molecula organică era expresia supremei inteligenţe moleculare. Însă spre surprinderea tuturor, câinele decise să le elimine pe amândouă.
Şi apoi urmă o baltă tuciurie. Un spic de grâu. Un alt câine. Urmat de o tentativă de evadare. Un alt nor. Un alt strop. Şi din câte îşi mai aminteşte acum, ajunse să cunoască sarea într-o mare.
Ciuat lucru i se părea, acum că totul seamănă cu ceva ce trăise într-o viaţă anterioară. Parcă recunoştea din când în când câte o faţă pe stradă. Dar nu avea cum, nu mai fusese niciodată acolo. Era o lume nouă, la fel de veche ca oricare. Şi molecula mea, ca de obicei de altfel, nu mai avea stare. Şi voi să uite de celelalte molecule, de molecule, de sensul unei molecule, de Ea.
Şi se afundă într-o dorinţă teribilă de eliberare, se afundă în cele mai adânci abisuri. Şi uită. O aşteaptă doua mii de ani de renaştere.
O moleculă tocmai îşi face curaj. Se opreşte din dans şi îşi începe zborul. Un nor, o picătură, pământ, copac, frunză, zbor, cristal, pârâu, râu, câine, iarbă, baltă, spic, câine, iar nor, iar picătură... toate aveau acum în comun: O MOLECULĂ.
Apă...
Dacă timpul ar curge după voinţa mea, atunci pentru o perioadă, voinţa mea ar vrea un timp încet. Atât de încet încât apa ar fi solidă. Apa care nu mai curge, apa care are formă proprie. Oare acea apă e tot apă? Însuşi timpul apă.
Şi totuşi, expresia ultimă a solidului e apa. Singura evidenţă a combinării contrariilor. Apa ce nu are formă. Apa ce are toate formele-şi. Cum decise apa să existe şi să nu, în acelaşi timp? Este, în fapt, o lipsă de decizie. Apei îi place să joace. Apei îi plac toate formele. Apei nu-i place nici o formă. Apa se mulează. Apa curge. Două treimi apă.
Un copac, un câine, un om, un fir de iarbă, un ocean planetar. Două treimi apă. Apa alege să se combine cu o treime altceva, dând viaţă. Divinul însuşi e două treimi. Omul e a treia.
Un copil se joacă în apă. Nu. Nu e ud pe dinafară. E ud pe dinăuntru. E două treimi ud. Copilul se joacă cu o himeră. Un lac. O oglindă. O imagine a unui copil jucându-se cu un copil. Apă!
Trece prin gămălia celui mai mic ac. Se alătură în picături. Se prelinge în forme concave pe pereţi de eprubete. Respinge forme. Se combină în sfinte doitreimi. Creează lumi. Există în orice există.
Sunt un vis de apă vie,
Sunt. Şi or să mai fie!
Tăcere vizuală (sau apa curge şi timpul)
Şi merg...
Prin ploaie şi vânt,
către sfârşit de pământ.
Plâng!
Şi-mi văd soarta-napoia.
Oceanu-ntreg săltă
să îmi cuprindă lacrima!
Apă în apă întoarce-se,
vise deşarte răscoace,
marea de întâmplări mă fereşte,
de ultima-mi fericire.
Viaţa din mine se scurge,
prăbuşit în nisip...
nu mai pot plânge.
Ochiu-mi devine acvatic,
imobil corpul rămâne;
visul în mine aduce,
primele versuri.
Fire de nisip, deranjându-mi urechea.
Decid să plece!
Odată cu ultimul val
ce mă mai simte.
Apa îşi continuă undele,
coşmarul se încheie.
Prin ploaie şi vânt,
către sfârşit de pământ.
Plâng!
Şi-mi văd soarta-napoia.
Oceanu-ntreg săltă
să îmi cuprindă lacrima!
Apă în apă întoarce-se,
vise deşarte răscoace,
marea de întâmplări mă fereşte,
de ultima-mi fericire.
Viaţa din mine se scurge,
prăbuşit în nisip...
nu mai pot plânge.
Ochiu-mi devine acvatic,
imobil corpul rămâne;
visul în mine aduce,
primele versuri.
Fire de nisip, deranjându-mi urechea.
Decid să plece!
Odată cu ultimul val
ce mă mai simte.
Apa îşi continuă undele,
coşmarul se încheie.
September 14, 2003
Pacea vremurilor
Poate că după un timp, mergând pe cărare, ajungi în vârf. Dar să contempli totul, din vârf, îţi dă un sentiment de alienare. Viaţa nu se mai defineşte, acolo în vârf. Şi tu ştii foarte bine că aşa, ca tine, pot ajunge şi ceilalţi, în vârf. Dar plictisit de tristeţe, te întorci să-i ajuţi, să găseşti măcar unul, care să vrea să urce.
Şi nerăbdător, te aşezi la marginea drumului, acolo unde se face bifurcaţia către minune. Şi faci tot cu putinţă, să arăţi măcar unuia din puzderia de trecători, un alt drum.
De fiecare dată, când unul din ei îşi aruncă privirea spre poteca singuratică, ţi se umple inima de bucurie şi speranţă. Ar putea fi cel care, în sfârşit! Cel care... dar nu... nu este el. Ochii şi-a plecat, şi a mers mai departe.
Şi rămâi la marginea drumului, arătând direcţia bună, şi te întrebi de ce oare nimeni nu mai vede?
Să te întorci în vârful cel singur? Să ţii toată minunea doar pentru tine? Să moară odată cu tine? Ce ar putea fi mai tragic, decât o viziune ce nu poate fi explicată?
Pentru cei ce văd! (Căci îi doare.)
Şi nerăbdător, te aşezi la marginea drumului, acolo unde se face bifurcaţia către minune. Şi faci tot cu putinţă, să arăţi măcar unuia din puzderia de trecători, un alt drum.
De fiecare dată, când unul din ei îşi aruncă privirea spre poteca singuratică, ţi se umple inima de bucurie şi speranţă. Ar putea fi cel care, în sfârşit! Cel care... dar nu... nu este el. Ochii şi-a plecat, şi a mers mai departe.
Şi rămâi la marginea drumului, arătând direcţia bună, şi te întrebi de ce oare nimeni nu mai vede?
Să te întorci în vârful cel singur? Să ţii toată minunea doar pentru tine? Să moară odată cu tine? Ce ar putea fi mai tragic, decât o viziune ce nu poate fi explicată?
Pentru cei ce văd! (Căci îi doare.)
March 14, 2003
Toate la timpul lor!
Trebuie să creşti mare ca să îţi dai seama cât de mic eşti. Viaţa-ţi măruntă, pierdută în lume, în miliarde de vieţi, îţi aduce aminte cât de insignifiant eşti. Şi cu toate astea un singur lucru se poartă: bătălia pentru insignifianţă.
Tu eşti mai puţin insignifiant decât mine. Eu sunt mai puţin insignifiant decât tine. Şi cu toţii suntem o adunătura de 0. Poate că lumea ar sta să dea semn fiecărui, poate că viaţa ar vrea să prindă un drum, dar tot timpul se izbeşte de drumul ce deja i se aşterne înainte. Nu poate să treaca pe langă. Nu ştie să zboare. Iar Visul moare.
Mic să fii, căci nu ştii ce e insignifianţa. Mare să ajungi pentru că te vor invăţa cu toţii. Lumea este altruista. Împarte cu tine toate necazurile ei. Fără ascunzişuri. Fără ocolişuri. Ba chiar te învaţă cum să le ai şi tu, aceste necazuri. Te înalţă şi te coboară. Te învârte şi te ameţeşte. Te umple de speranţă. Iar in cele din urmă te omoară.
Dar nu te poate omorî din prima. Trebuie să lupte cu viaţa din tine. Trebuie să te înveţe ce e moartea. Căci altfel cum ai putea să o respecţi? Cum ai putea să îi urmezi reţeta? Toate la timpul lor!
Prima zi pe lumea asta e primul pas din lungul drum al morţii. Să te uiţi în jur, să vezi verdeaţa şi să ignori totul... e o binecuvântare. O binecuvântare cu care, unii, cei asemeni mie, nu ne naştem. Şi atunci procesul se accelerează, pentru cei ce nu înţeleg de ce să nu te bucuri de moartea perpetuă. Lumea nu te lasă.
Şi apoi, din când în când... plictisiţi de drum, cu toţii ajungem. Şi când am ajuns, nu mai e nimic din ce-a fost. Pe lângă noi, din noi, nu a mai rămas nimic din încărcătura originală. Ne-am chinuit prea mult să o protejăm. Ne-a fost milă de alţii şi le-am dat şi lor, din ce mai aveam. Ne-am hrănit noi înşişi din viaţa cu care ne-am născut, pentru ca la final, pentru ca atunci când tot ce contează este să mai ai puţină viaţă în tine, să te apuci să cauţi din ce-a fost ce-a mai rămas. Să umblii prin buzunarele goale... pentru că acum, când eşti în capăt de drum, tot ce îţi mai poţi dori este să dai. Să dai altora ce n-ai avut tu! Să dai mai departe moştenirea ta. Trist. Pentru ca tot ce vei reuşi să dai, va fi frica şi deznădejdea... e tot ce mai ai!
Urcă la vale şi coboară în deal, toate se schimbă şi tu eşti în van. Să fii pentru tine e de pomană. Să fii pentru alţii e de prisos. Tu eşti aici pentru drumul ce-l ţintuieşti cu capul plecat. Tu eşti aici pentru încărcătura la care renunţi în fiecare zi. Tu esti aici pentru că ţi-e frică să fii în altă parte. Tu nu ştii să fii nicăieri, dar eşti aici. Şi atunci de ce să fii în altă parte? Nu va venit timpul!
Blândeţea este golirea sacului. Iubirea este furtul din sacul altor persoane. Dar cu toate astea, oare nu merită surpriza, atunci când vezi că ţi se dă o pâine, ce cândva, demult fusese în sacul tău? Atunci când ceea ce ai dat... a ajuns din nou la tine? Atunci când viaţa te ajunge din urmă? Atunci când moartea pare să moară? Oare merită abătut drumul, când scopul tău aici e însăşi parcurgerea? Oare merită să îţi tot spui că viaţa vine din urmă şi de vei merge mai agale te va ajunge? Oare merită să aştepţi timpul din urmă? Toate la timpul lor!
Căci viaţa nu ţi-a fost dată ca să o trăiesti. Ci ca să o parcurgi. Dar nimeni nu te obligă să faci drumul singur. Unii se inţeleg bine cu însuşi drumul ca tovarăş. Pietrele au de spus multe. Pietrele sunt deranjate de înaintaşii tăi. Pietrele sunt singurul lucru din drum. Iar tu, poti să iei drumul cu tine.
Şi apoi nu-i aşa că se merită să lungim drumul? Nu-i aşa că se merită să poposeşti în mijlocul lui? Nu-i aşa că frumos e să le stai altora în cale? Pentru că atunci, poate atunci, cineva trecând pe drum, va ridica privirea să se uite la tine. Şi poate atunci sacul tău va parea suficient de plin, ca sa merite efortul să se aplece pentru a-ţi cere o pâine.
Dă-i şi nu uita a-i spune: Toate la timpul lor!
Tu eşti mai puţin insignifiant decât mine. Eu sunt mai puţin insignifiant decât tine. Şi cu toţii suntem o adunătura de 0. Poate că lumea ar sta să dea semn fiecărui, poate că viaţa ar vrea să prindă un drum, dar tot timpul se izbeşte de drumul ce deja i se aşterne înainte. Nu poate să treaca pe langă. Nu ştie să zboare. Iar Visul moare.
Mic să fii, căci nu ştii ce e insignifianţa. Mare să ajungi pentru că te vor invăţa cu toţii. Lumea este altruista. Împarte cu tine toate necazurile ei. Fără ascunzişuri. Fără ocolişuri. Ba chiar te învaţă cum să le ai şi tu, aceste necazuri. Te înalţă şi te coboară. Te învârte şi te ameţeşte. Te umple de speranţă. Iar in cele din urmă te omoară.
Dar nu te poate omorî din prima. Trebuie să lupte cu viaţa din tine. Trebuie să te înveţe ce e moartea. Căci altfel cum ai putea să o respecţi? Cum ai putea să îi urmezi reţeta? Toate la timpul lor!
Prima zi pe lumea asta e primul pas din lungul drum al morţii. Să te uiţi în jur, să vezi verdeaţa şi să ignori totul... e o binecuvântare. O binecuvântare cu care, unii, cei asemeni mie, nu ne naştem. Şi atunci procesul se accelerează, pentru cei ce nu înţeleg de ce să nu te bucuri de moartea perpetuă. Lumea nu te lasă.
Şi apoi, din când în când... plictisiţi de drum, cu toţii ajungem. Şi când am ajuns, nu mai e nimic din ce-a fost. Pe lângă noi, din noi, nu a mai rămas nimic din încărcătura originală. Ne-am chinuit prea mult să o protejăm. Ne-a fost milă de alţii şi le-am dat şi lor, din ce mai aveam. Ne-am hrănit noi înşişi din viaţa cu care ne-am născut, pentru ca la final, pentru ca atunci când tot ce contează este să mai ai puţină viaţă în tine, să te apuci să cauţi din ce-a fost ce-a mai rămas. Să umblii prin buzunarele goale... pentru că acum, când eşti în capăt de drum, tot ce îţi mai poţi dori este să dai. Să dai altora ce n-ai avut tu! Să dai mai departe moştenirea ta. Trist. Pentru ca tot ce vei reuşi să dai, va fi frica şi deznădejdea... e tot ce mai ai!
Urcă la vale şi coboară în deal, toate se schimbă şi tu eşti în van. Să fii pentru tine e de pomană. Să fii pentru alţii e de prisos. Tu eşti aici pentru drumul ce-l ţintuieşti cu capul plecat. Tu eşti aici pentru încărcătura la care renunţi în fiecare zi. Tu esti aici pentru că ţi-e frică să fii în altă parte. Tu nu ştii să fii nicăieri, dar eşti aici. Şi atunci de ce să fii în altă parte? Nu va venit timpul!
Blândeţea este golirea sacului. Iubirea este furtul din sacul altor persoane. Dar cu toate astea, oare nu merită surpriza, atunci când vezi că ţi se dă o pâine, ce cândva, demult fusese în sacul tău? Atunci când ceea ce ai dat... a ajuns din nou la tine? Atunci când viaţa te ajunge din urmă? Atunci când moartea pare să moară? Oare merită abătut drumul, când scopul tău aici e însăşi parcurgerea? Oare merită să îţi tot spui că viaţa vine din urmă şi de vei merge mai agale te va ajunge? Oare merită să aştepţi timpul din urmă? Toate la timpul lor!
Căci viaţa nu ţi-a fost dată ca să o trăiesti. Ci ca să o parcurgi. Dar nimeni nu te obligă să faci drumul singur. Unii se inţeleg bine cu însuşi drumul ca tovarăş. Pietrele au de spus multe. Pietrele sunt deranjate de înaintaşii tăi. Pietrele sunt singurul lucru din drum. Iar tu, poti să iei drumul cu tine.
Şi apoi nu-i aşa că se merită să lungim drumul? Nu-i aşa că se merită să poposeşti în mijlocul lui? Nu-i aşa că frumos e să le stai altora în cale? Pentru că atunci, poate atunci, cineva trecând pe drum, va ridica privirea să se uite la tine. Şi poate atunci sacul tău va parea suficient de plin, ca sa merite efortul să se aplece pentru a-ţi cere o pâine.
Dă-i şi nu uita a-i spune: Toate la timpul lor!
November 3, 2001
Cuvântul LUI
EL
Într-o dimineaţă, când nu mi s-a mai deschis pixul am inceput sa scriu. şi atât de mult scriam, da' atât de bine... ce păcat că nu aveam alt pix. Poate aş fi scris ceva mai prost. Dar asta de unde o veni? Sa fie egoismul pixului care nu se deschide? Ei deja sunt două întrebări, şi întrebarea strică. Întrebarea cere răspuns, răspunsul cere să se nască şi cine oare mai vrea să treacă prin chinurile naşterii? Uite încă una. No că ţi le las ţie. Dacă vrei naşte tu!
Dar pixul ăsta e deştept. Atunci când pixul nu se deschide, scriu cel mai bine, pentru că nu mai citesc ce-am scris. În cele din urmă pixul e oglinda artistului. Asta doar daca cel ce-l foloseşte este artist. Uite aici aş fi putut să zic: "Asta doar dacă cel ce-l foloseşte este în slujba artei." şi nu suna mai bine?! Da... ne place să ne ascundem dupa lucruri ce nu există. Hmm... eu cred ca progresul trebuie sa ducă la stârpirea cuvântului. Păi uite aşa: cu cât foloseşti mai multe cuvinte pentru a exprima ceva, cu atât gândeşti mai puţin. şi în cele din urmă exprimarea se va face către cineva, cum se face acum către tine, cititorul meu. şi tu nu vei mai înţelege, dacă pixul scrie prea mult, adică nici măcar un gând... un gând nu mai ajunge la tine într-un noian de cuvinte.
Uite! eu prefer cuvinte puţine, gânduri multe. Au mai fost unii aşa, iar unora le e lene să gândească mult şi se mulţumesc cu puţin. Hai să vezi ce am scris într-o noapte... vii? Am scris în somn şi binenţeles că pixul nu era acolo... te mai întrebi încă?
Iar eu în lumea mea rămân,
Nemuritor de rece.
ştii cine a zis asta, nu? Ei da! mintea mea văzu multe şi alte multe gânduri în schimbarea unei singure prepoziţii. şi daca aş scrie tot "Luceafărul" la loc şi dacă aş schimba doar prepoziţia asta, ar fi original? Ar fi o noua operă de artă? Tu ce zici? Oare schilodul ăsta de cuvânt nu schimbă totul? Nu face o altă poezie?
Hai să facem o convenţie... cuvintele care nu prea sunt cuvinte să le numim supracuvinte. Bine putea fi şi subcuvinte, dar depinde de starea autorului. În dimineaţa asta sunt optimist, poate că pixul nu se va mai deschide niciodată.
şi acum dăm un exemplu de supracuvânt: "de". Auzi un "de" pe stradă, presupunând că sunt străzi aici unde m-ai adus tu. Ei, şi ce zici? Nu-ţi trece nimic prin cap... păcat, înseamnă că ai dormit încă o viaţă şi lumea îşi văzu de treabă, trecând nepăsătoare pe lângă tine. Zici tu: "de ce?". Ehe, atunci filosof fă-te că altfel durerea te va ucide în cele din urmă. Să ştie el la toate cauza. Zici "de cine?". Fă pe şeful şi peste tot vezi dependenţe. Las că-i bine, că şi tu depinzi... binenţeles ca oricine depinde. Altfel nu se poate, obişnuieşte-te! Ehe, stai ca mai sunt cazuri. Uite poate te-ai gândit "de când?" şi atunci trecutul te apasă, aşa l-ai azvârli cât colo, dar nu mai ai nimic altceva... Las că înainte tot trecutul e! şi să nu uităm "de unde?" Aici e ceva putred la mijloc. Cineva a făcut asta de undeva şi nu ştii tu locul. Că de l-ai ştii... poate te-ai duce şi tu pe acolo.
Ei uite câte pot fi... şi asta nu-i nimic. Ia gândeşte-te tu dacă ai mai lua un supracuvânt: "la". "La ce te gândeşti? Ha?". Hai să-ţi ajut mintea obosită:"de la cine?". şi uite-aşa aş vorbi numai cu supracuvinte, ca să nu mai inţeleagă lumea nimic sau să înţeleagă totul.
Ei, zici tu că eşti caz fericit. Da ce-o fi cu ăia care le întreabă pe toate? Săracii cât de singuri trebuie să fie ca să audă lumea toată dintr-un supracuvânt.
Ce zici, să mai încerc să deschid pixul?
Uite aşa porneşte un tratat. Tratat ce tratează supracuvântul. Supracuvântul să fie doar cuvânt? Te las pe tine să îmi zici. Nici o problemă, fii sigur că te voi auzi. Căci toţi suntem îngrămădiţi într-un singur loc... la mine în cap. şi trecem aşa din cap în cap. Doar capul se schimbă, că îmbulzeala e aceeaşi. Dar oare îmbulzeala asta a primit un supracuvânt să o descrie? Uite că p-ăsta nu l-am găsit. E de bine... că oricum nu aveam cu ce-l scrie. şi uite că totuşi ar fi fost mai bine decât să-l zic cuiva. Ce ar fi fost mai bine? Să-l scriu, binenţeles. Dacă-l zic cuiva, poate să mă întrebe ce înseamnă. şi eu o să stau să îi explic. şi supracuvântul o să decadă... ca un îngeraş de porţelan care se sparge. şi ghici ce? Pe mine o să mă doară! Nu pe EL, îngeraşul. EL nu ştie.
EL îşi trăieşte condiţia mai departe. Dar eu ştiam cine era EL. şi atunci de ce să-L mai zic. Lasă-L acolo îngeraş, că mi-e mai bine mie!
Da' şi dacă îl scriu cu pixul e rău. Că na... e ca şi când îmi iau îngeraşul şi îl pun într-un muzeu. şi se uită unii la EL şi trec mai departe. Dar unul se va opri şi ÎL va vedea, şi atunci va păţi ca mine: Să-l zică? Să-l scrie?... aşa că dacă îl scriu, e ca şi când ţi-aş pasa ţie problema mea. Ei ăsta nu-i stilul meu. Deci mai bine că nu-mi scrie pixul. ÎL ţin numai pentru mine. Nici nu-L scriu, nici nu-L zic ci ÎL traiesc în lumile mele. Poţi veni şi tu... dar e departe şi nu ştiu cum să îţi explic drumul. Oricum a trecut mult timp de când nu a mai fost nimeni pe acolo. Da' nu-i nimic, pentru că stă EL acolo, tot timpul. Cred că şi lui îi place. Dar nu mai pot să zic sigur... pentru că EL nu vorbeşte. Iar eu nu întreb, că vreau să-L ştiu aşa cum ÎL ştiu. Nu vreau să-L cunosc aşa cum e. Cine ştie, poate se va arunca singur şi se va sparge!!!
Aşa că nu pot să-l zic, nu pot să-L scriu, nu pot să-L gândesc. Tu ce zici, există?
EU
Ei ce credeai? că nu voi reuşi să deschid pixul niciodată? Te-ai înşelat... eu sunt genul de om care nu renunţă...
03.11.2001
Sighişoara
Note: Prima mea scriere, care-mi place! Îmi dau seama că dacă aş tăcea acum, aş fi o voce pierdută... şi nimeni nu plânge, iar eu aud vocea sânzienelor.
Într-o dimineaţă, când nu mi s-a mai deschis pixul am inceput sa scriu. şi atât de mult scriam, da' atât de bine... ce păcat că nu aveam alt pix. Poate aş fi scris ceva mai prost. Dar asta de unde o veni? Sa fie egoismul pixului care nu se deschide? Ei deja sunt două întrebări, şi întrebarea strică. Întrebarea cere răspuns, răspunsul cere să se nască şi cine oare mai vrea să treacă prin chinurile naşterii? Uite încă una. No că ţi le las ţie. Dacă vrei naşte tu!
Dar pixul ăsta e deştept. Atunci când pixul nu se deschide, scriu cel mai bine, pentru că nu mai citesc ce-am scris. În cele din urmă pixul e oglinda artistului. Asta doar daca cel ce-l foloseşte este artist. Uite aici aş fi putut să zic: "Asta doar dacă cel ce-l foloseşte este în slujba artei." şi nu suna mai bine?! Da... ne place să ne ascundem dupa lucruri ce nu există. Hmm... eu cred ca progresul trebuie sa ducă la stârpirea cuvântului. Păi uite aşa: cu cât foloseşti mai multe cuvinte pentru a exprima ceva, cu atât gândeşti mai puţin. şi în cele din urmă exprimarea se va face către cineva, cum se face acum către tine, cititorul meu. şi tu nu vei mai înţelege, dacă pixul scrie prea mult, adică nici măcar un gând... un gând nu mai ajunge la tine într-un noian de cuvinte.
Uite! eu prefer cuvinte puţine, gânduri multe. Au mai fost unii aşa, iar unora le e lene să gândească mult şi se mulţumesc cu puţin. Hai să vezi ce am scris într-o noapte... vii? Am scris în somn şi binenţeles că pixul nu era acolo... te mai întrebi încă?
Iar eu în lumea mea rămân,
Nemuritor de rece.
ştii cine a zis asta, nu? Ei da! mintea mea văzu multe şi alte multe gânduri în schimbarea unei singure prepoziţii. şi daca aş scrie tot "Luceafărul" la loc şi dacă aş schimba doar prepoziţia asta, ar fi original? Ar fi o noua operă de artă? Tu ce zici? Oare schilodul ăsta de cuvânt nu schimbă totul? Nu face o altă poezie?
Hai să facem o convenţie... cuvintele care nu prea sunt cuvinte să le numim supracuvinte. Bine putea fi şi subcuvinte, dar depinde de starea autorului. În dimineaţa asta sunt optimist, poate că pixul nu se va mai deschide niciodată.
şi acum dăm un exemplu de supracuvânt: "de". Auzi un "de" pe stradă, presupunând că sunt străzi aici unde m-ai adus tu. Ei, şi ce zici? Nu-ţi trece nimic prin cap... păcat, înseamnă că ai dormit încă o viaţă şi lumea îşi văzu de treabă, trecând nepăsătoare pe lângă tine. Zici tu: "de ce?". Ehe, atunci filosof fă-te că altfel durerea te va ucide în cele din urmă. Să ştie el la toate cauza. Zici "de cine?". Fă pe şeful şi peste tot vezi dependenţe. Las că-i bine, că şi tu depinzi... binenţeles ca oricine depinde. Altfel nu se poate, obişnuieşte-te! Ehe, stai ca mai sunt cazuri. Uite poate te-ai gândit "de când?" şi atunci trecutul te apasă, aşa l-ai azvârli cât colo, dar nu mai ai nimic altceva... Las că înainte tot trecutul e! şi să nu uităm "de unde?" Aici e ceva putred la mijloc. Cineva a făcut asta de undeva şi nu ştii tu locul. Că de l-ai ştii... poate te-ai duce şi tu pe acolo.
Ei uite câte pot fi... şi asta nu-i nimic. Ia gândeşte-te tu dacă ai mai lua un supracuvânt: "la". "La ce te gândeşti? Ha?". Hai să-ţi ajut mintea obosită:"de la cine?". şi uite-aşa aş vorbi numai cu supracuvinte, ca să nu mai inţeleagă lumea nimic sau să înţeleagă totul.
Ei, zici tu că eşti caz fericit. Da ce-o fi cu ăia care le întreabă pe toate? Săracii cât de singuri trebuie să fie ca să audă lumea toată dintr-un supracuvânt.
Ce zici, să mai încerc să deschid pixul?
Uite aşa porneşte un tratat. Tratat ce tratează supracuvântul. Supracuvântul să fie doar cuvânt? Te las pe tine să îmi zici. Nici o problemă, fii sigur că te voi auzi. Căci toţi suntem îngrămădiţi într-un singur loc... la mine în cap. şi trecem aşa din cap în cap. Doar capul se schimbă, că îmbulzeala e aceeaşi. Dar oare îmbulzeala asta a primit un supracuvânt să o descrie? Uite că p-ăsta nu l-am găsit. E de bine... că oricum nu aveam cu ce-l scrie. şi uite că totuşi ar fi fost mai bine decât să-l zic cuiva. Ce ar fi fost mai bine? Să-l scriu, binenţeles. Dacă-l zic cuiva, poate să mă întrebe ce înseamnă. şi eu o să stau să îi explic. şi supracuvântul o să decadă... ca un îngeraş de porţelan care se sparge. şi ghici ce? Pe mine o să mă doară! Nu pe EL, îngeraşul. EL nu ştie.
EL îşi trăieşte condiţia mai departe. Dar eu ştiam cine era EL. şi atunci de ce să-L mai zic. Lasă-L acolo îngeraş, că mi-e mai bine mie!
Da' şi dacă îl scriu cu pixul e rău. Că na... e ca şi când îmi iau îngeraşul şi îl pun într-un muzeu. şi se uită unii la EL şi trec mai departe. Dar unul se va opri şi ÎL va vedea, şi atunci va păţi ca mine: Să-l zică? Să-l scrie?... aşa că dacă îl scriu, e ca şi când ţi-aş pasa ţie problema mea. Ei ăsta nu-i stilul meu. Deci mai bine că nu-mi scrie pixul. ÎL ţin numai pentru mine. Nici nu-L scriu, nici nu-L zic ci ÎL traiesc în lumile mele. Poţi veni şi tu... dar e departe şi nu ştiu cum să îţi explic drumul. Oricum a trecut mult timp de când nu a mai fost nimeni pe acolo. Da' nu-i nimic, pentru că stă EL acolo, tot timpul. Cred că şi lui îi place. Dar nu mai pot să zic sigur... pentru că EL nu vorbeşte. Iar eu nu întreb, că vreau să-L ştiu aşa cum ÎL ştiu. Nu vreau să-L cunosc aşa cum e. Cine ştie, poate se va arunca singur şi se va sparge!!!
Aşa că nu pot să-l zic, nu pot să-L scriu, nu pot să-L gândesc. Tu ce zici, există?
EU
Ei ce credeai? că nu voi reuşi să deschid pixul niciodată? Te-ai înşelat... eu sunt genul de om care nu renunţă...
03.11.2001
Sighişoara
Note: Prima mea scriere, care-mi place! Îmi dau seama că dacă aş tăcea acum, aş fi o voce pierdută... şi nimeni nu plânge, iar eu aud vocea sânzienelor.
December 1, 1999
Om, Nimic
S-a născut odată. Şi îl chema Univers. La naşterea lui tot vidul a plâns. Tot se făcu punct. Tot prinse formă. Tot se făcu Nimic.
Un punct. Un punct ce desparte binele de rău. Prima fisură s-a produs. Tot se anulează, Tot devine bine şi rău, Tot devine întuneric şi lumină, Tot devine spaţiu şi nespaţiu, Tot devine timp şi netimp, Tot devine Nimic, Tot e Punct.
Dar în punct se naşte punct. Şi în punct se naşte punct şi punct şi punct şi alt punct. Punct în punct, Tot în Tot, Nimic în Tot. Într-unul din puncte, într-unul din Tot născându-se punct în punct, în punct se naşte Om. Şi Om creşte, şi Om se însoară, şi Om desoperă Tot, şi Om descoperă Nimic. Şi Om numeşte Dumnezeu şi Satan. Satan alungat de Tot, căci Tot trebuie să nască Tot în Nimic.
Şi în vis Dumnezeu visa că visează. Şi în vis Nimic visa că visează, şi cu visu-i ajunse Acolo unde Nimic nu mai era. Şi Acolo era frumos, era frumosul din urât, yinul din yang, moartea din viaţă.
Şi Dumnezeu vrea să moară. Tot îl cucereşte. Tot îl copleşeşte şi Dumnezeu cade în visul din visul din vis. Şi Om moare şi se naşte, până când, deodată Om se naşte şi moare. Şi Nimic creşte şi Tot dispare, Nimic devine Tot.
Punctul din punct dispare, pentru că Dumnezeu moare, pentru că moartea din viaţă s-a dus, pentru că Tot este viu. Şi linişte în Punct, linişte dincolo de Punct. Dumnezeu visează că visează că se trezeşte. Şi Om se naşte.
Om simte.
Aruncă o privire în jur şi vede punctul cum se stinge. Şi Om se roagă la Om să-l cruţe, dar Om omoară Om. Nimic se întoarce, viaţa moare. Negrul din yin devine alb şi binele e răul din nou. Dumnezeu învinge şi totul devine Punct.
Şi în punct se naşte punct... Iar Om (şi-)a pierdut urma.
Un punct. Un punct ce desparte binele de rău. Prima fisură s-a produs. Tot se anulează, Tot devine bine şi rău, Tot devine întuneric şi lumină, Tot devine spaţiu şi nespaţiu, Tot devine timp şi netimp, Tot devine Nimic, Tot e Punct.
Dar în punct se naşte punct. Şi în punct se naşte punct şi punct şi punct şi alt punct. Punct în punct, Tot în Tot, Nimic în Tot. Într-unul din puncte, într-unul din Tot născându-se punct în punct, în punct se naşte Om. Şi Om creşte, şi Om se însoară, şi Om desoperă Tot, şi Om descoperă Nimic. Şi Om numeşte Dumnezeu şi Satan. Satan alungat de Tot, căci Tot trebuie să nască Tot în Nimic.
Şi în vis Dumnezeu visa că visează. Şi în vis Nimic visa că visează, şi cu visu-i ajunse Acolo unde Nimic nu mai era. Şi Acolo era frumos, era frumosul din urât, yinul din yang, moartea din viaţă.
Şi Dumnezeu vrea să moară. Tot îl cucereşte. Tot îl copleşeşte şi Dumnezeu cade în visul din visul din vis. Şi Om moare şi se naşte, până când, deodată Om se naşte şi moare. Şi Nimic creşte şi Tot dispare, Nimic devine Tot.
Punctul din punct dispare, pentru că Dumnezeu moare, pentru că moartea din viaţă s-a dus, pentru că Tot este viu. Şi linişte în Punct, linişte dincolo de Punct. Dumnezeu visează că visează că se trezeşte. Şi Om se naşte.
Om simte.
Aruncă o privire în jur şi vede punctul cum se stinge. Şi Om se roagă la Om să-l cruţe, dar Om omoară Om. Nimic se întoarce, viaţa moare. Negrul din yin devine alb şi binele e răul din nou. Dumnezeu învinge şi totul devine Punct.
Şi în punct se naşte punct... Iar Om (şi-)a pierdut urma.
Subscribe to:
Posts (Atom)