Munca

Mă distrează. Au ajuns românii să se vaite de "prea multă muncă". Zice-se. Din nefericire cineva a murit la datorie. Dar ia să vedem. În germania, acum câţiva ani un individ moare în timpul serviciului. Pentru că el era primul care ajungea la muncă şi ultimul care pleca, nimeni nu şi-a dat seama pentru câteva zile (nu ore, zile).

Să vorbim despre japonezi sau despre chinezii care fac toate hainele pe care le purtăm şi toate tastele pe care le batem să ardem gazul degeaba pe bloguri? Şi mai trebuie să menţionez că acei chinezi lucrează 16 ore pe zi şi tot nu le ajung banii nici să mănânce!?

Sau să vorbim despre paradisul de pe lumea asta. America. Hai să vă transcriu câteva idei de pe meleagurile celei mai de invidiat tări din lume, acolo unde toată lumea e liberă:

• săptămână de lucru de 60h minim (ţi se spune de la angajare, dacă nu îţi zic nimic înseamna că e şi mai rău).
  
• la interviu eşti întrebat (în multe locuri) câte zile de concediu medical ţi-ai luat în ultimii ani (pentru a evalua riscurile pe care le aduci)
  
• concediu 15 zile pe an maxim (asta la companiile cu "principii"), pe care evident nu le poţi lua deodată într-o singură vacanţă.
  
• concediu de maternitate max 2 săptămâni
  şi aşa mai departe. Asta îmi aduce aminte de un coleg de-al meu care a treia zi dupa ce soţia lui a născut era la muncă pentru că de ce să nu vină? Nu avea nimic altceva de făcut. Alegerea lui.
  

Să mai zic de cei de prin peninsula arabă sau africa? Mai bine delectaţi-vă aici:


La văitat nu ne intrece nimeni însă. Blogurile plâng toate de o problemă apărută peste noapte. Binenţeles că nimic n-o să se schimbe, binenţeles că mâine toţi or să lucreze la fel de mult ca azi.

Dar care e problema de fapt? Pentru mine e foarte simplu. Lucrezi şi dai 300% pentru că vrei să impresionezi, că te-ai angajat prima oară. Apoi pentru că vrei să promovezi, apoi pentru că vrei mai mulţi bani şi dacă ai moaca de căţel cuminte care îşi face tema şi extra, un extra mai extra decât toţi ceilalţi căţei cuminţi crezi că ai mai multe şanse. Dar promovarea nu vine şi în curând uiţi de ce ai început toate asta şi le faci numai pentru ca trebuie, au intrat în obicei şi e ceea ce fac toţi ceilalţi.

Şi apoi dacă se întâmplă să ai 2 zile libere te uiţi la televizor din lipsă de idei. Prieteni nu prea mai ai şi nici nu mai faci... când? Şi după un concediu prea lung (3 zile) te plictiseşti şi vrei înapoi la muncă. De parcă te-ai fi născut muncind din prima şi altceva n-ai făcut niciodată.

Ce e cel mai trist? O persoană a murit de surmenaj fără ca nimeni să îi spună: nu arăţi bine, du-te şi dormi, nu se merită. Cum de a putut ajunge atăt de singură? Unde îi erau prietenii şi familia? Şi cum de colegii de muncă nici măcar nu s-au sinchisit să o întrebe dacă îi e bine sau dacă poate fi ajutată în orice ar fi ce făcea.

Nu i-a luat o noapte să moară de la surmenaj. I-a luat probabil ani. Şi... nu numai că nimeni n-a făcut nimic, cel mai probabil tot ce au făcut a fost să îi ceară mai mult, să pună mai multă presiune, pentru că au văzut că merge.

Dezumanizarea asta la locul de muncă, care devine singurul loc în care sunt persoanele care nu dorm, mă duce înapoi cu gândul la acel neamţ.

Successe profesionale nenumărate vă doresc. Viaţa trece pe lângă muncă, dar asta nu mai contează. Suntem prea multă carne de tun şi prea puţine lucuri de făcut (aparent). Sau este oare că 90% din resursele financiare aparţin unei categorii selecte de 2% din oameni? Probabil că aceia sunt singurii care trăiesc omeneşte, restul se chinuie la muncă să îşi asigure traiul din cel relativ 2% împărţit la 6 miliarde.

Rotiţa din sistem se învârte, curentul se produce, hamsterii aleargă în cuştile lor fericiţi că au ceva de făcut.