Şi în divina apă,
sclipiri se scaldă.
Amintirea-i reflectă un soi de lumină,
ce nu mai există.
June 18, 2004
February 19, 2004
Picură apă prin mine!
O moleculă de apă plutea liniştită într-o mare de calm. M-am îndepărtat. Am mai văzut o moleculă. M-am bucurat. Molecula nu plutea singură.
Dar iată! Încă o moleculă de apă. Şi încă una, şi încă una. Un dans de molecule de apă. Veselia le pare a fi mare. Au nevoie una de alta, şi dansează împreună.
Câteva molecule de apă într-un ocean. Două mii de ani îi luă moleculei mele să îşi facă suficient curaj să zboare. Dar a venit vremea. Şi m-am întors la molecula mea. Acum e doar ea. Însă ceva e altfel. Molecula mea nu mai dansează, ci brusc a luat-o drept în sus.
Căldura euforiei o ridică. E liberă şi călătoreşte.
Dar drumul îi e pustiu, dansul îl ştia bine, dansul era acasă. Şi se opreşte. Dar uite! O altă moleculă de apă. Şi încă o moleculă de apă, şi ceva mai departe încă una. Şi dansează. Dar parcă dansul e altul.
Câteva molecule de apă într-un nor. Euforia plecării se transformă în răceala regretului de acasă. Dansul norului nu este dansul moleculei mele. Singurătatea e apăsătoare.
Şi totuşi molecula mea nu e singură. Odată cu ea, sau poate mai devreme, sau poate ceva mai târziu, alte molecule prinseră curajul zborului. Durerea le aduce aproape. Moleculele vor să simtă, să fie alături. Una, două, trei, o mie de puzderii de molecule într-un strop de gheaţă. Într-un nor.
Când puzderia fu suficientă şi dorul de casă pe măsură, molecula mea făcu o încercare: "Oare mai ştiu dansul copilăriei?" Şi acum era o picătură de ploaie. Pentru o vreme totul fuse ca şi acasă. A crede nu-i putea. Erezia să fie oare vina brutalei desprinderi de picătura de ploaie?
Forţată să-şi arate dansul în arene subpământene acum. Multe molecule străine apărură. Şi toate vrând ceva. Şi toate încercând să îi spună: "tu nu eşti pentru dans, tu nu eşti apă. Mai bine ai sta. Tu eşti ca noi, nu te mai păcăli singură!" Şi o vreme, molecula speriată încremeni ca pământul. Deveni ceea ce i se ceruse. Acceptă ceea ce era normalul.
Dar ea, nu putea fi.
În aceste lumi, uitându-şi originea, pierzându-şi speranţa, uitând chiar şi dansul, acceptându-şi noua condiţie, vorbind ca pământul, fiind ca pământul întâlni o altă moleculă de apă. Una grăbită, una ce fără prea multe discuţii o prinse de mână şi o luă cu ea.
Nu avu timp să se dumirească şi zări letargică surată. Cu gândul că face un bine, văzând că ea îşi este sieşi surată, se diferenţiază de resul, o apucă de mână pe zărita moleculă, strâns! Acum văd un tren de molecule de apă. Ce urcă rapid, călătoreşte prin capilarele unui copac.
Destinaţia trenului nu fuse cunoscută pasagerilor, dar până să îşi dea seama că solidaritatea celor puţini şi diferiţi îi ducea într-un lagăr, euforia revenise. Căldura intrase în sufletul moleculei mele, încă odată. Şi simte.
Dar ajunsă în frunză, ciudate combinaţii de forţe intense, neînţelese nici astăzi moleculei mele, încearcă să o disece. Unii aveau nevoie de ea, alţii aveau nevoie de ea. Apoi se deciseră la un compromis. De fapt, nu aveau nevoie de ea toată, puteau s-o împartă. Înainte ca planul mortal să se pună în faptă, o frunză ofilită îşi parcurge drumul către sol. Veni iarna.
Molecula descoperi în ea o sete incredibilă de tăcere. Nemaiîntalnit se pare, incredibila sete de tăcere se combină cu o altă nevoie: arta. Da. Molecula mea decise că e timpul să se exprime artistic. Viaţa îi fuse plină. Călătoria lungă. Şi pentru câteva săptămâni molecula mea, alături de multe altele în aceeaşi forţă de expresie... încremeni.
Şi dacă ar fi văzut ea de câtă artă era în cristalul de gheaţă din care era parte, ar fi rămas aşa, înmărmurită pentru întotdeauna. Frumos se născuse. Dar poate că ştia, poate că asta o ţinea nemişcată. Să îi fi spus ceilalţi? Să-şi fi văzut reflexia în ochii mei?
Şi pentru un timp arta i-a uitat durerea. Speranţa încolţi iarăşi în sufletul ei. Zvonuri începură să circule. Oceanul pare-se a fi aproape. Zarva creştea, căldura odată cu ea şi dusă de mulţime, molecula mea lua parte la formarea unei cascade.
Apoi alunecă. Încet peste un bolovan. Apoi repede, peste un fir de nisip. Apoi deranja de la locul lui un firicel de aur. Îi plăcu acea sclipire şi o traduse mai departe în aer. Apoi drumul continuă. Continuă.
Cobora muntele acum.
Călătoria fuse lungă şi plicticoasă. Firele de aur o lăsau rece acum, flacăra revoluţionară se stingea. Nu mai era vremea exprimărilor artistice. Nu. Molecula învăţase că arta nu o ajută cu nimic. Aşa că încetini drumul. Uită încă o dată de sieşi, căzând parcă într-o comă cu ochii deschişi.
Se făcu uşoară. Se ridică la suprafaţă şi ajunse, dumnezeu ştie cum, pe limba unui câine. Soarta părea a fi împotriva însei sale esenţe. Molecula îşi pierduse voinţa.
Fură nenumărate alte discuţii. Cum s-o împartă? Cum s-o uzeze mai bine? Ba chiar odată fuse forţat parte dintr-un lung şi complicat şir de carboni. Molecula mea de apă făcea cunoştinţă cu moleculele organice. Iar. Ori aceste molecule aveau un alt nivel de cultură. Nu ca pământul. Ba chiar, auzise ea, în componenţa lor intrau multe alte părţi de apă, repetate. Da, da. Cu singuranţă molecula organică era expresia supremei inteligenţe moleculare. Însă spre surprinderea tuturor, câinele decise să le elimine pe amândouă.
Şi apoi urmă o baltă tuciurie. Un spic de grâu. Un alt câine. Urmat de o tentativă de evadare. Un alt nor. Un alt strop. Şi din câte îşi mai aminteşte acum, ajunse să cunoască sarea într-o mare.
Ciuat lucru i se părea, acum că totul seamănă cu ceva ce trăise într-o viaţă anterioară. Parcă recunoştea din când în când câte o faţă pe stradă. Dar nu avea cum, nu mai fusese niciodată acolo. Era o lume nouă, la fel de veche ca oricare. Şi molecula mea, ca de obicei de altfel, nu mai avea stare. Şi voi să uite de celelalte molecule, de molecule, de sensul unei molecule, de Ea.
Şi se afundă într-o dorinţă teribilă de eliberare, se afundă în cele mai adânci abisuri. Şi uită. O aşteaptă doua mii de ani de renaştere.
O moleculă tocmai îşi face curaj. Se opreşte din dans şi îşi începe zborul. Un nor, o picătură, pământ, copac, frunză, zbor, cristal, pârâu, râu, câine, iarbă, baltă, spic, câine, iar nor, iar picătură... toate aveau acum în comun: O MOLECULĂ.
Apă...
Dacă timpul ar curge după voinţa mea, atunci pentru o perioadă, voinţa mea ar vrea un timp încet. Atât de încet încât apa ar fi solidă. Apa care nu mai curge, apa care are formă proprie. Oare acea apă e tot apă? Însuşi timpul apă.
Şi totuşi, expresia ultimă a solidului e apa. Singura evidenţă a combinării contrariilor. Apa ce nu are formă. Apa ce are toate formele-şi. Cum decise apa să existe şi să nu, în acelaşi timp? Este, în fapt, o lipsă de decizie. Apei îi place să joace. Apei îi plac toate formele. Apei nu-i place nici o formă. Apa se mulează. Apa curge. Două treimi apă.
Un copac, un câine, un om, un fir de iarbă, un ocean planetar. Două treimi apă. Apa alege să se combine cu o treime altceva, dând viaţă. Divinul însuşi e două treimi. Omul e a treia.
Un copil se joacă în apă. Nu. Nu e ud pe dinafară. E ud pe dinăuntru. E două treimi ud. Copilul se joacă cu o himeră. Un lac. O oglindă. O imagine a unui copil jucându-se cu un copil. Apă!
Trece prin gămălia celui mai mic ac. Se alătură în picături. Se prelinge în forme concave pe pereţi de eprubete. Respinge forme. Se combină în sfinte doitreimi. Creează lumi. Există în orice există.
Sunt un vis de apă vie,
Sunt. Şi or să mai fie!
Dar iată! Încă o moleculă de apă. Şi încă una, şi încă una. Un dans de molecule de apă. Veselia le pare a fi mare. Au nevoie una de alta, şi dansează împreună.
Câteva molecule de apă într-un ocean. Două mii de ani îi luă moleculei mele să îşi facă suficient curaj să zboare. Dar a venit vremea. Şi m-am întors la molecula mea. Acum e doar ea. Însă ceva e altfel. Molecula mea nu mai dansează, ci brusc a luat-o drept în sus.
Căldura euforiei o ridică. E liberă şi călătoreşte.
Dar drumul îi e pustiu, dansul îl ştia bine, dansul era acasă. Şi se opreşte. Dar uite! O altă moleculă de apă. Şi încă o moleculă de apă, şi ceva mai departe încă una. Şi dansează. Dar parcă dansul e altul.
Câteva molecule de apă într-un nor. Euforia plecării se transformă în răceala regretului de acasă. Dansul norului nu este dansul moleculei mele. Singurătatea e apăsătoare.
Şi totuşi molecula mea nu e singură. Odată cu ea, sau poate mai devreme, sau poate ceva mai târziu, alte molecule prinseră curajul zborului. Durerea le aduce aproape. Moleculele vor să simtă, să fie alături. Una, două, trei, o mie de puzderii de molecule într-un strop de gheaţă. Într-un nor.
Când puzderia fu suficientă şi dorul de casă pe măsură, molecula mea făcu o încercare: "Oare mai ştiu dansul copilăriei?" Şi acum era o picătură de ploaie. Pentru o vreme totul fuse ca şi acasă. A crede nu-i putea. Erezia să fie oare vina brutalei desprinderi de picătura de ploaie?
Forţată să-şi arate dansul în arene subpământene acum. Multe molecule străine apărură. Şi toate vrând ceva. Şi toate încercând să îi spună: "tu nu eşti pentru dans, tu nu eşti apă. Mai bine ai sta. Tu eşti ca noi, nu te mai păcăli singură!" Şi o vreme, molecula speriată încremeni ca pământul. Deveni ceea ce i se ceruse. Acceptă ceea ce era normalul.
Dar ea, nu putea fi.
În aceste lumi, uitându-şi originea, pierzându-şi speranţa, uitând chiar şi dansul, acceptându-şi noua condiţie, vorbind ca pământul, fiind ca pământul întâlni o altă moleculă de apă. Una grăbită, una ce fără prea multe discuţii o prinse de mână şi o luă cu ea.
Nu avu timp să se dumirească şi zări letargică surată. Cu gândul că face un bine, văzând că ea îşi este sieşi surată, se diferenţiază de resul, o apucă de mână pe zărita moleculă, strâns! Acum văd un tren de molecule de apă. Ce urcă rapid, călătoreşte prin capilarele unui copac.
Destinaţia trenului nu fuse cunoscută pasagerilor, dar până să îşi dea seama că solidaritatea celor puţini şi diferiţi îi ducea într-un lagăr, euforia revenise. Căldura intrase în sufletul moleculei mele, încă odată. Şi simte.
Dar ajunsă în frunză, ciudate combinaţii de forţe intense, neînţelese nici astăzi moleculei mele, încearcă să o disece. Unii aveau nevoie de ea, alţii aveau nevoie de ea. Apoi se deciseră la un compromis. De fapt, nu aveau nevoie de ea toată, puteau s-o împartă. Înainte ca planul mortal să se pună în faptă, o frunză ofilită îşi parcurge drumul către sol. Veni iarna.
Molecula descoperi în ea o sete incredibilă de tăcere. Nemaiîntalnit se pare, incredibila sete de tăcere se combină cu o altă nevoie: arta. Da. Molecula mea decise că e timpul să se exprime artistic. Viaţa îi fuse plină. Călătoria lungă. Şi pentru câteva săptămâni molecula mea, alături de multe altele în aceeaşi forţă de expresie... încremeni.
Şi dacă ar fi văzut ea de câtă artă era în cristalul de gheaţă din care era parte, ar fi rămas aşa, înmărmurită pentru întotdeauna. Frumos se născuse. Dar poate că ştia, poate că asta o ţinea nemişcată. Să îi fi spus ceilalţi? Să-şi fi văzut reflexia în ochii mei?
Şi pentru un timp arta i-a uitat durerea. Speranţa încolţi iarăşi în sufletul ei. Zvonuri începură să circule. Oceanul pare-se a fi aproape. Zarva creştea, căldura odată cu ea şi dusă de mulţime, molecula mea lua parte la formarea unei cascade.
Apoi alunecă. Încet peste un bolovan. Apoi repede, peste un fir de nisip. Apoi deranja de la locul lui un firicel de aur. Îi plăcu acea sclipire şi o traduse mai departe în aer. Apoi drumul continuă. Continuă.
Cobora muntele acum.
Călătoria fuse lungă şi plicticoasă. Firele de aur o lăsau rece acum, flacăra revoluţionară se stingea. Nu mai era vremea exprimărilor artistice. Nu. Molecula învăţase că arta nu o ajută cu nimic. Aşa că încetini drumul. Uită încă o dată de sieşi, căzând parcă într-o comă cu ochii deschişi.
Se făcu uşoară. Se ridică la suprafaţă şi ajunse, dumnezeu ştie cum, pe limba unui câine. Soarta părea a fi împotriva însei sale esenţe. Molecula îşi pierduse voinţa.
Fură nenumărate alte discuţii. Cum s-o împartă? Cum s-o uzeze mai bine? Ba chiar odată fuse forţat parte dintr-un lung şi complicat şir de carboni. Molecula mea de apă făcea cunoştinţă cu moleculele organice. Iar. Ori aceste molecule aveau un alt nivel de cultură. Nu ca pământul. Ba chiar, auzise ea, în componenţa lor intrau multe alte părţi de apă, repetate. Da, da. Cu singuranţă molecula organică era expresia supremei inteligenţe moleculare. Însă spre surprinderea tuturor, câinele decise să le elimine pe amândouă.
Şi apoi urmă o baltă tuciurie. Un spic de grâu. Un alt câine. Urmat de o tentativă de evadare. Un alt nor. Un alt strop. Şi din câte îşi mai aminteşte acum, ajunse să cunoască sarea într-o mare.
Ciuat lucru i se părea, acum că totul seamănă cu ceva ce trăise într-o viaţă anterioară. Parcă recunoştea din când în când câte o faţă pe stradă. Dar nu avea cum, nu mai fusese niciodată acolo. Era o lume nouă, la fel de veche ca oricare. Şi molecula mea, ca de obicei de altfel, nu mai avea stare. Şi voi să uite de celelalte molecule, de molecule, de sensul unei molecule, de Ea.
Şi se afundă într-o dorinţă teribilă de eliberare, se afundă în cele mai adânci abisuri. Şi uită. O aşteaptă doua mii de ani de renaştere.
O moleculă tocmai îşi face curaj. Se opreşte din dans şi îşi începe zborul. Un nor, o picătură, pământ, copac, frunză, zbor, cristal, pârâu, râu, câine, iarbă, baltă, spic, câine, iar nor, iar picătură... toate aveau acum în comun: O MOLECULĂ.
Apă...
Dacă timpul ar curge după voinţa mea, atunci pentru o perioadă, voinţa mea ar vrea un timp încet. Atât de încet încât apa ar fi solidă. Apa care nu mai curge, apa care are formă proprie. Oare acea apă e tot apă? Însuşi timpul apă.
Şi totuşi, expresia ultimă a solidului e apa. Singura evidenţă a combinării contrariilor. Apa ce nu are formă. Apa ce are toate formele-şi. Cum decise apa să existe şi să nu, în acelaşi timp? Este, în fapt, o lipsă de decizie. Apei îi place să joace. Apei îi plac toate formele. Apei nu-i place nici o formă. Apa se mulează. Apa curge. Două treimi apă.
Un copac, un câine, un om, un fir de iarbă, un ocean planetar. Două treimi apă. Apa alege să se combine cu o treime altceva, dând viaţă. Divinul însuşi e două treimi. Omul e a treia.
Un copil se joacă în apă. Nu. Nu e ud pe dinafară. E ud pe dinăuntru. E două treimi ud. Copilul se joacă cu o himeră. Un lac. O oglindă. O imagine a unui copil jucându-se cu un copil. Apă!
Trece prin gămălia celui mai mic ac. Se alătură în picături. Se prelinge în forme concave pe pereţi de eprubete. Respinge forme. Se combină în sfinte doitreimi. Creează lumi. Există în orice există.
Sunt un vis de apă vie,
Sunt. Şi or să mai fie!
Tăcere vizuală (sau apa curge şi timpul)
Şi merg...
Prin ploaie şi vânt,
către sfârşit de pământ.
Plâng!
Şi-mi văd soarta-napoia.
Oceanu-ntreg săltă
să îmi cuprindă lacrima!
Apă în apă întoarce-se,
vise deşarte răscoace,
marea de întâmplări mă fereşte,
de ultima-mi fericire.
Viaţa din mine se scurge,
prăbuşit în nisip...
nu mai pot plânge.
Ochiu-mi devine acvatic,
imobil corpul rămâne;
visul în mine aduce,
primele versuri.
Fire de nisip, deranjându-mi urechea.
Decid să plece!
Odată cu ultimul val
ce mă mai simte.
Apa îşi continuă undele,
coşmarul se încheie.
Prin ploaie şi vânt,
către sfârşit de pământ.
Plâng!
Şi-mi văd soarta-napoia.
Oceanu-ntreg săltă
să îmi cuprindă lacrima!
Apă în apă întoarce-se,
vise deşarte răscoace,
marea de întâmplări mă fereşte,
de ultima-mi fericire.
Viaţa din mine se scurge,
prăbuşit în nisip...
nu mai pot plânge.
Ochiu-mi devine acvatic,
imobil corpul rămâne;
visul în mine aduce,
primele versuri.
Fire de nisip, deranjându-mi urechea.
Decid să plece!
Odată cu ultimul val
ce mă mai simte.
Apa îşi continuă undele,
coşmarul se încheie.
Subscribe to:
Posts (Atom)